Gata, se hotărîse! Țara Moldovei și Țara Înaltei Porți aveau să-și discute divergențele ca oameni civilizați și să ajungă la un compromis mulțumitor. Adunate sub mătasea unui cort enorm, cele două capete încoronate se privesc cu atenție și suspiciune.
–Ștefan-bey? îndrăzni în cele din urmă Mehmet.
–Nu, mulțumesc, e prea devreme la ora asta, răspunse vodă. Poate doar o cafea slabă, făcută cu țuică de 30 de grade.
–Voi faceți cafeaua cu țuică? întrebă turcul șocat.
–De regulă o facem cu vodcă, dar am înțeles că vouă vă place cafeaua cu arome naturale.
–Ștefan, mă tem că nu tratezi cu seriozitate aceste negocieri. Întîi cafeaua, acum văd că și steagul nostru l-ați pus mai departe de cort…
–Doar pe al treilea l-am pus mai departe, preciză zîmbitor Ștefan.
–Nu înțeleg. Ce s-a întîmplat cu primul steag?
–A fost pus alături de al nostru, ridică vodă din umeri
–Așa, și? Sîntem într-o întîlnire diplomatică, e normal!
–Dacă ți se pare normal să pui steag verde lîngă bourul lihnit al Moldovei poate ar trebui să urci tu pe flamura noastră, chicoti Ștefan.
–Mă rog, zise sultanul printre dinți, simțind o pornire lăuntrică să se dea, în lipsa pereților, cu capul de pămînt, curat după tipic. Și cu al doilea ce s-a petrecut?
–Felul doi… ridică Ștefan din nou din umeri, uluit că un băiat prezumtiv inteligent precum cuceritorul Constatinopolului nu pricepea un fapt atît de elementar.
Un abur discret, dar gros, începu să iasă din nările sultanului. „Ia uite, bă, nesimțitu’ bagă narghilea pe șest, fără să mă invite și pe mine!“ cugetă Ștefan. Decise însă, vorba englezului, să fie „the bigger person“, chiar și strict pentru valoarea ironică a formulării.
–Să știi însă că flamura noastră a apreciat așa cum se cuvine acest festin, continuă el împăciuitor.
–Ce vrei să zici?
–Vreau să zic că și-a exprimat plăcerea din adîncul ființei sale, așa cum e datina pe la voi, că dacă zic „a făcut ca porcu’“ te oftici.
–Ce să spun, de parcă moldovenii nu fac fix la fel după fiecare masă!
–Ba da, da’ la noi nu e o tradiție.
–Bine, omu’ lu’ Dumnezeu, da’ toți faceți așa!
–Normal, Mehmet, pentru că noi sîntem uniți în cuget și-n simțire!
–Și atunci de ce n-o transformați în tradiție? Așa ar suna logic și rațional.
–Pentru că noi avem valori morale, Mehmet, înțelegi tu?
–Aveți, da’ le ignorați complet!
–Și vinul e bun, și apa e udă, și truismele sînt evidente. Mehmet, pe noi ne interesează să le păstrăm, nu să le folosim pentru ceva util societății. Pentru că noi sîntem români! grăi Ștefan cu patos.
–Vrei să zici moldoveni?
–Nu, vreau să zic români pentru că sînt un domnitor vizionar și care știe că locul românilor e împreună în aceeași țară! Că poate așa nu mai apucă să strice și țările altora…
Mehmet se cruci discret și fără regrete. Dacă Însuși Dumnezeu făcuse asta în fața ghiaurului de Caragiale, atunci putea s-o facă și el, un turc păcătos care se credea stăpînul lumii doar cîteva ore pe zi.
–Hai să trecem la ce ne interesează, oftă el exasperat. Am înțeles că vrei să domnești 47 de ani și să dai 47 de bătălii. Hai s-o programăm pe următoarea. Ce zici, o punem pe 25?
Ștefan ridică ochii mirat și vorbi cu o sclipire șăgalnică în privire:
–Mehmet, vrei să fim dușmani cu beneficii?
–Taci din gură, vrei să nu mai am viață cu nebuna aia de Radu? șopti Mehmet pierit. Mă refeream la data bătăliei. 25 e bine?
–Duminica, bre? Ești păgîn? Să-ți fie rușine, te vede Dumnezeu. Pune-o și tu vineri.
–Vineri nu se poate! protestă Mehmet.
–De ce, te duci la biserică?
–Nu, Ștefan, dar înțelege, noi vinerea…
–Da, băi, am înțeles, voi sînteți niște putori și n-aveți chef de luptă vineri. Uite, pune-o joi, să aveți vinerea liberă și să faceți punte cu week-end-ul…
–Te rog să nu spui punte în prezența mea, îl avertiză Mehmet.
–Bine, atunci o să zic Podul Înalt.
