Îmi cer scuze anticipat pentru micul vicleşug din titlu, dar acest text nu este nici despre Jean Constantin, nici despre „Tamango“. Acest text este strict despre propria-mi prostie. Şi, în secundar, despre cum se pot face bani, speculând infatuarea. Mea, în cazul de faţă.
„Neapărat“, mi-a spus vocea de la telefon, „dar ne-a-pă-rat, un om ca dumneavoastră, critic de teatru (?!?! – subl. mea), trebuie să aibă în casă noua ediţie de teatru radiofonic, cu peste enşpe sute de piese cu vocile marilor noştri actori de altădată! Pentru un om de cultură, este un must!“. Deci, dintr-o singură frază a vocii blonde, m-am descoperit ca „om de cultură“ şi „critic de teatru“! M-am umectat ca prostul şi am plătit fără să crâcnesc cei 50 de lei pe care mi-i ceruse vocea; ce, un om ca dumnea-mea se caliceşte la suma asta, mai ales dacă îl aşteaptă nemuritoarea glorie de a deveni teatrolog radiofonic?!
Închei aici, că mi-e prea jenă. E vorba de piese înregistrate în anii ’50 şi ’60 (când Bibanul era june-prim!), pe care nici un om normal nu are răbdare să le asculte (în epoca iPad-ului?!). Poate doar fesenistele c-un picior în groapă, deşi, chiar şi-n cazul lor, am unele dubii… Dacă eu am fost păcălit, nu trebuie să fiţi şi voi: căutaţi pe YouTube filmul Totul pentru fotbal şi savuraţi cele două secvenţe în care Jean şi Rică se acuză reciproc de ţiganitate (nu ştiu, exprimarea asta o fi corectă politic?!). Dacă vă e dor de „vocile marilor noştri actori de altădată“, nu puteţi găsi ceva mai bun. Şi mai scurt. Aveţi aici time-code-urile (1:07:30 – 1:07:55 şi 1:31:33 – 1:32:00). Enjoy!