A transferat un jucător. Oh, ah, bravo. Doar că a ajuns în justiţie pentru ilegalităţi. Uite, după ani, a fost achitat. Bun, cu recurs.
Reporter: Mai ţineţi minte cum arăta omul acela transferat?
Jean Pădureanu: Cum să nu?
Rep.: Cum se numeşte?
J.P.: Lucian Sînmărtean.
Rep.: Şi cum arată?
J.P.: Păi, cum îl vedeţi la televizor. Ce ştiu io să vorbesc despre jucători?
Rep.: N-a fost o vită de vînzare?
J.P.: Cum să fie, dom’le? Păi, ce vorbă e asta? Omul vroia să plece, era şansa lui atunci, cum să mă opun?
Rep.: Cum e sufletul cînd vinzi?
J.P.: Eşti atent la acte. Ce suflet, lasă-mă, dom’le, că dacă eram cu gîndul la suflet, mă umflau ăştia. Jucătorul e marfă, ai cumpărător, bine, nu, nu. Jucătorul nu e marfă cînd vorbeşti cu el, cînd îi vezi viitorul, cînd faci totul să nu cadă în capcane, dar altfel este în acte un om care are un viitor sau nu.
Rep.: Tata Jean, ce-ai mai vîndut în viaţă?
J.P.: Ţin minte de nişte raţe, cînd eram mai tînăr.
Rep.: Cu cîştig?
J.P.: Nu prea. Cam tanda pe manda. N-am noroc să mă procopsesc.
Rep.: Vreo maşină?
J.P.: Da, o maşină, dar acolo era să mă păcălească unii la bani, că n-am numărat ca lumea.
Rep.: Deci, bilanţ: om, maşină, raţe. Ce n-aţi vîndut şi aţi vrea să vindeţi?
J.P.: Am o groază de troace, le-aş da, dar mi-e greu să le scot la vînzare.