Sîmbătă seară, muzeele au fost luate cu asalt.
Facebook-ul, accesul gratuit și pura curiozitate au umplut sălile de obicei pustii ale unor clădiri uitate. Un tur al depozitelor publice de artă, știință și istorie din București te lămurește cu privire la starea de descompunere ireversibilă a trecutului, fără să mai fie nevoie să culegi impresii de la breaking news.
Cu excepția Muzeului “Antipa”, a Muzeului Național de Artă și a Muzeului Țăranului Român, celelalte gazde de patrimoniu arată ca niște bătrîni abandonați pe mîna rudelor vitrege, care îi așteaptă să moară, cu ochii pe ceasul furat în prima zi de îngrijire. Clădirile par căzute pe gînduri în fața următorului cutremur, au pereții coșcoviți, iar peste mahonul, nucul și cireșul din lambriuri și uși strălucește acea vopsea bej otrăvitoare, produsă în anii ’80 de chimia Elenei Ceaușescu, pe care, vorba soldatului Svejk, s-au căcat muștele și istoria. Exponatele se zbat într-o înduioșătoare captivitate, iar mulțimea rătăcește printre ele absentă, cu ochii pe iPhone.
Un caz extrem e Muzeul Aviației de pe strada Fabrica de Glucoză. Peisajul în care zac epavele unor aeroplane, doborîte parcă dinadins, arată ca un cimitir al industriei utopice din romanele lui Petre Luscalov, la care nimeni n-a mai venit cu flori de pe vremea lui Gagarin. Vizitatorii au la dispoziție un tur depresiv, prin curți de întreprindere invadate de vegetație, unde cîinii nimănui zac la soare și ridică adormiți capul doar cît să vadă ce nebun mai dă pe la ei. Ultimul MiG 29 de pe planetă are roțile dezumflate, ciocul strîmb, geamurile sparte și tabla acoperită cu vopsea de sobă. Stă între două MiG 21 eviscerate, cu motoarele lipsind încă din anii invaziei din Cehoslovacia și cu acel aer de regret istoric pe care părinții noștri, care și-au trăit tinerețea sub teroarea Războiului Rece, îl au în fotografii. Epoca lui Vuia, Vlaicu și Coandă se consumă într-un hangar cu alte epave sovietice, vopsite strîmb și pilotate de oameni de ceară, cu ochi de sticlă și la fel de stîlciți ca vulpea împăiată din laboratorul de biologie. În Noaptea Muzeelor nu s-a găsit un bec capabil să lumineze carcasele unor elicoptere sovietice risipite prin bezna maidanului ca niște fantome de tablă, ieșite din mormînt.
Muzeul Național de Istorie a României adăpostește comorile
preistoriei, istoriei și memoriei în vechiul Palat al Poștelor. Clădirea e un mastodont în stil neoclasic, construită de arhitectul Alexandru Săvulescu la sfîrșitul secolului al XIX-lea și a fost grav avariată la structură de cutremurele din 1940, 1977 și 1990. Sub acoperișul incert, între coloanele instabile, stau obiecte care, înșirate, pot face să curgă o secvență din realitatea noastră milenară. Sub grinzile obosite de seism stă expus buletinul de naștere a tribului românesc, cu toate adăugirile de divorț, nuntă și botez pe care le-a făcut istoria.
În 2002, imobilul a încăput pe mîna unui pitic semianalfabet care putea fi descoperit în acționariatul clubului Dinamo, dacă organele de cercetare penală ar fi avut curiozitatea. Mai putea fi detectat în cîrciumile ultraluxoase ale Capitalei, achitînd note galactice și îndesînd homari pe gîtul unor școlărițe, ademenite din mediul rural. Limuzinele acestui gnom cu vocabularul oprit la necesarul cimpanzeului bonobo au costat bugetul de stat mai mult decît educația localităților mici din Moldova. Dar Vasile Turcu și-a săpat legenda în memoria revistelor de pițipoance și hoți fără ca cineva să aibă de obiectat.
Lui și firmei sale, Romconstruct, le-a încredințat Ministerul Culturii, în 2002, misiunea să repare clădirea Muzeului Național de Istorie a României. A fost o licitație, organizată așa cum se organizau licitațiile în regimul dinamovistului Adrian Năstase, iar Turcu s-a angajat să consolideze imobilul încasînd de la stat nouă milioane de lei, adică, la vremea aia, aproape trei milioane de euro. Lucrarea trebuia încheiată în 2007, dar, în cel mai valabil stil românesc, Turcu a inventat dificultăți ce nu puteau fi depășite decît suplimentînd bugetul cu încă 44 de milioane de lei, adică vreo 13 milioane de euro. În total, după 14 acte adiționale, distracția cu Romconstruct a costat statul român 53.456.437 de lei (cam 15 milioane de euro).
Ajuns aici și văzînd zorii țepei mijind,
sfios, Ministerul Culturii tăcu. Lucrările au fost oprite la 22 decembrie 2006 și, din punctul de vedere al consolidării, au lăsat clădirea în stadiul unui pacient căruia i s-a scos ficatul în vederea unui transplant fără să existe donator.
Cei 8.600 de oameni care au vizitat MNIR în Noaptea Muzeelor au văzut doar 20% din spații și și-au riscat viața pe sub grinzile instabile. Mii de tone de moloz, fixate cît se poate de precar de Vasile Turcu, le-au pus viața în pericol. Totuși, publicul a scăpat teafăr fiindcă, din cele 60 de spații expoziționale, Romconstruct a aranjat ca doar trei să fie vizitabile.
Cele 690.099 de obiecte, între care 79.280 țin de arheologie, 191.114 de istorie, 338.711 de numismatică, 755 sînt cărți vechi și 80.239 sînt timbre, stau acum nu doar sub amenințarea tavanelor, ci și a mucegaiului, a ruginei și a împachetării greșite.
Despre Ernest Oberlander Tîrnoveanu, directorul MNIR, se spun multe. Unii spun că vrea să reabiliteze clădirea, alții că e protejatul lui Sergiu Nistor, consilierul pe probleme de cultură al președintelui Iohannis și omul prin care și-a angajat nora la Cotroceni. Se mai spune că e în spatele ambalării pripite a exponatelor valoroase în vederea depozitării lor într-un subsol neamenajat din Casa Presei, dar și că forțează participări la expoziții internaționale în folosul asiguratorului Generali.
Specialiști din interior sînt de părere că patrimoniul MNIR e afectat grav de ambițiile neclare ale directorului. În 2010, pe vremea cînd Oberlander era director interimar, muzeul a trimis la Museo dei Fori Imperiali din Roma obiecte dacice de aur și argint care au fost expuse în cadrul evenimentului „Gli ori antichi della Romania”, desfășurat între 17 decembrie 2010 și 3 aprilie 2011.
Pe 3 decembrie 2010, Generali Asigurări a cîștigat un contract de servicii de asigurare bunuri de patrimoniu pentru Muzeul Național de Istorie a României. Valoarea contractului: 124.108 de lei. Procedura de atribuire a contractului: „negociere fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare”. Justificare: „Situație de urgență extremă survenită în urma unor evenimente care nu puteau fi prevăzute de autoritatea contractantă”. Lucru greu de crezut, fiindcă organizarea unei expoziții externe care presupune deplasarea unor comori valorînd zeci de milioane de euro începe cu ani înainte.
Încăpute pe mîna unor veleitari, mulse de hoți, uitate de public și abandonate de autorități, muzeele României se topesc în indiferența unei societăți fără instinct cultural. Noaptea Muzeelor e doar un licăr în întunericul de zi cu zi, un pîlpîit de entuziasm care anunță că bateriile memoriei sînt pe sfîrșite, dar că se poate reaprinde o lumină care la “Antipa”, la Muzeul Țăranului Român și la Muzeul Național de Artă arde intens.