Un grup de copii cu vîrste între 5-6 și 12-13 ani, preșcolari și elevi de ciclu primar sau gimnazial, scapă cu viață dintr-un accident de avion și se trezesc izolați pe o insulă tropicală pustie. Lăsați dezlegați ca într-un parc de distracții sau loc de joacă imens, fără adulți prin preajmă să-i supravegheze și să le zică „Nu!“, să le interzică una-alta, să țipe la ei și să-i cheme la lecții, puștii își savurează libertatea, sar, aleargă, cîntă, se prostesc cum numai ei știu. Faza asta infantilă durează pînă la consumarea completă a energiei doar la ăia mici – chiar dacă nu realizează încă, se simte absența cuiva care să le poarte de grijă.
Dezorientați, în afara zonei lor de confort (cum se spune acum, printre membrii Generației Snowflake), nevoiți să se descurce singuri, băieții mai mari încearcă să se organizeze. Ochelaristul gras, poreclit Piggy, propune niște reguli: cine ține în mînă scoica uriașă – care, odată suflată, scoate un sunet foarte sonor, semnalul de întîlnire care i-a și adunat pe toți de prin pădure pe plajă – are dreptul să vorbească fără a fi întrerupt de ceilalți. Dacă îi vin idei bune de decizii luate în comun, democratic, pentru rezolvarea problemelor vitale, nu maimuțăreli la care se hlizește toată lumea. Se stabilesc prioritățile (adăpost, hrană și foc/fum de atras atenția potențialilor salvatori), iar conducător este ales Ralph, deși Jack, liderul cîntăreților de cor, ar fi vrut și el să fie șef, însă voturile alor lui s-au dovedit insuficiente.
Situația nu-i chiar atît de disperată: au apă, fructe din belșug, soare, ochelarii lui Piggy ca să facă focul și nu s-a arătat nici un animal periculos de care să se teamă. O amenințare pare să existe, totuși: celor mici le e frică pentru că unii dintre ei zic c-ar fi văzut un monstru. Chiar dacă nu l-au văzut încă, îl vor vedea, în scurt timp: cînd egoistul, invidiosul, mincinosul și flămîndul de putere Jack se satură de dieta vegetariană și își face mai întîi trupa lui de vînători de porci, apoi propria armată, lucrurile involuează din rău în mai rău și, odată cu democrația omorîtă în acțiunile impuse de voința unuia singur, se produce și sfîrșitul inocenței.
Cu aceeași încărcătură simbolică a unui Ferma animalelor sau 1984, Lord of the Flies developează cu acuitate natura agresivă a individului pus în situații-limită, forțat să lupte pentru supraviețuire, și semnificația uniformei (fie ea rudimentară, gen semne tribale mînjite pe față), care îl depersonalizează și îi reduce simțul responsabilității – pînă unde se poate ajunge pe calea inversă spre sălbăticie și de ce fapte sîntem capabili atunci cînd nu mai există lege, autoritate, control. Deși nu respectă întru totul cartea laureatului cu Nobelul literaturii, în 1983, William Golding (finalul e parțial modificat; rolul unor personaje a fost reinterpretat; imaginea iconică a capului scroafei înfipt în par și acoperit de muște lipsește), esența poveștii create în anii ’50 s-a păstrat, mesajul fiind atemporal. Comunitatea băieților naufragiați pe insulă este însăși societatea, reprodusă în mic, cu toate caracterele ei (Piggy – intelectualul, vocea rațiunii ignorate, Jack – dictatorul, narcisistul ambițios de mic, Ralph – alesul șovăielnic în care încrederea se pierde treptat), fragilitățile ei, slăbiciunile ei, scăpată imatur și halucinant în barbarie, pe drumul anarhic de întoarcere spre începuturile civilizației, cînd instinctele primau, luînd-o din reflex înaintea gîndirii.
Oricît de șocant ar suna, răul e contagios și Lord of the Flies este înfiorător de actual. Cu toții sîntem niște Piggy bullyiți de cîțiva Jack, care încă trăim cu speranța că niște adulți vor veni cîndva să ne salveze. În primul rînd, de noi înșine.
Lord of the Flies, 2026, alegoria unui început și sfîrșit de lume, adaptare TV de Jack Thorne după romanul omonim al lui William Golding, patru episoade de 57-59 de minute, difuzat de BBC One, disponibil pe HBO Max.