Există o categorie de locuitori bănuitori ai Istanbulului, care privesc oraşul ca de la depărtare, fără să-i distingă formele estompate în ceaţă şi a căror circumspecţie nativă sau dobândită îi face să vadă coada diavolului acolo unde alţii văd o studentă îmbrăcată sport, care comunică pe twitter. Pentru ei, zidurile Istanbulului sunt de nepătruns, iar sultanul Mehmet Cuceritorul este doar o frumoasă legendă urbană, un pehlivan din lumea basmelor cu care îţi adormi pruncii. Premierul turc dă dovadă că nu vede Istanbulul din pricina propriei sale adâncimi, deşi a văzut lumina zilei în acest oraş, în urmă cu aproape şase decenii, ba i-a fost şi primar, vreme de patru ani, între 1994-1998; sau că vede şi aude din Istanbul, numai ce-i convine, după un calapod croit de o mână nevăzută de derviş întunecat, anume minaretele cele mai înalte şi glasurile cele mai poruncitoare ale muezinilor ce cheamă natul la rugăciune.
Da, e adevărat că nici nu s-a născut bine Erdogan, că familia domniei sale a plecat mânată cu treburi în colţul cel mai îndepărtat al coastei Mării Negre, la Rize, aproape de hotarul cu fosta Uniune Sovietică, unde tatăl său era amploaiat al pazei de coastă. Nu vom afla niciodată ce-i trecea prin cap micului Recep Tayyp, când îşi arunca ochii peste frontiera geostrategică dintre cele două lumi şi privea zariştea cu subînţelesuri, întrucât strămoşii de dincolo de hotar, în Sakartvelo – Georgia –, erau gruzini trecuţi la islam în vâltorile istoriei. Ce cunoaştem, este că rămas dincolo de frontiera fortificată, dintre Varşovia şi Atlanticul de Nord şi dintre creştinism şi islamism, neamul lui şi-a dus pe mai departe misiunea sacră, de mărturistori ai Răstignirii lui Hristos, împotriva expansiunii islamice, încins cu cuţite drepte şi lungi, şi purtând pe cap căciuli miţoase de oaie, cu crucea Mântuitorului brodată pe dinăuntru.
Erdoganii rămaşi între hotarele Imperiului Otoman s-au nevoit ca toţi străinii convetiţi, să devină printre cei mai drept-credincioşi dintre cei prea cucernici. Ajuns premier, Recep Tayyp Erdogan, îmbină paranoia sa strămoşească, georgiană, pe linia căreia s-au distins un Stalin, un Şevarnadze, un Gamsakhurdia sau un Saakaşvili, cu expresia unui islam tulbure, cutremurat de amintirile medievale ale misticismului anadolian. Nu înţelege o iotă din mişcarea tinerilor protestatari care îi contestă autoritarismul, care nu diferă cu nimic de cea a Junilor Turci care au precedat naşterea Republicii Turce pe leşul vetustului Imperiu Otoman, supt până la ultima picătură de vlagă de propriile lui fantasme. Nu pricepe neam spiritul Istanbulului, cetate mirobolantă care se învârte în jurul propriei ei axe, înainte să-i poată distinge contururile.
Dacă cineva i-ar aduce aminte lui Erdogan că Mehmed Cuceritorul i-a păstrat în viaţă pe grecii din Cosntantinopolul cucerit, cu obiceiurile lor trimilenare, cu cârciumile lor şi cu bordelurile lor, ar geme ca o fiară înjunghiată în inima crezului şi ar slobozi blesteme înfricoşătoare. Dacă cineva i-ar spune lui Erdogan că spiritul Istanbulului şi al lumii riverane egeene, al Smirnei, al Efesului şi al Antaliei, nu este decât o prelungire a establishment-ului grecesc antic, cu visările lui, cu filosofia lui, cu livezile sale pârguite de măslini, cu morile lui de presat untelemnul la rece, cu viile lui înmiresmate, cu teascurile lui şi cu vinurile lui unul şi unul, ar închide ochii şi şi-ar astupa urechile, ca să nu audă ispitele diavolului.
Un heruvim înveşmântat în purpura nestrămutată a fanatismului – nu ştim dacă e de negru sau de alb – i-a şoptit lui Erdogan în vis că Istanbulul trebuie îngenunchiat, întrucât numele lui anagramat este numele fiarei, Iblisul coranic; i-a adus aminte că reaua ocârmuire a lui Attatürk, care a despărţit statul de moschee trebuie să înceteze; că Sfânta Sofia trebuie să redevină loc de închinăciune pentru drept-credincioşi, tot astfel cum Biserica Sinodului Ecumenic de la Niceea, din anul 787, a fost transformată deja în moschee de guvernul pe care îl conduce. Noii juni turci i-au transmis semnalul lui Erdogan, să-şi ia labele fanatice de pe Istanbul. Indiferent de deznodământ, nu s-a născut încă acel fanatic cu sânge georgian, tăiat împrejur, care să îngenuncheze licornul care bântuie liber pe uliţele Istanbulului.