Jumi-Jumanji

Grea dilemă, începutul ăsta. Să trec elegant, fără să amintesc nimic despre originalul din ’95? Nu se poate. Să-l amintesc, dar să-mi spun părerea personală – și anume că e un film mediocru spre prost, pe care azi nu l-ar mai vedea nimeni fără o doză mortală de nostalgie? Nici asta nu se poate. Sinuciderea i-a adus lui Robin Williams aura de martir în mentalul colectiv și sinceritatea nu-și mai are loc în jurul operei magna. Deși ăsta e adevărul: Jumanji nu va fi vreodată Good Morning Vietnam, nu e Dead Poet’s Society și, revenind în zona mai frufru a Hollywood-ului, nu e nici măcar pe același fus orar cu The Birdcage.

Prin urmare, mînia proletară a unor cetățeni ferm deciși că o continuare a peliculei din ’95 îi va da lui Robin Williams veleități de ventilator, acolo unde se află, pare cel puțin ridicolă, dacă nu tîmpită de-a dreptul.

Sigur, nu e genul de film la care să mergi cu așteptări de Citizen Kane. Din fericire, Jumanji: Welcome to the Jungle a fost lansat cam în aceeași perioadă cu glorios de idiotul Star Wars: The Last Jedi, deci nimeni nu mai are nici un fel de așteptări la nivel estetic.

Și asta e foarte bine, pentru că filmul reușește să fie surprinzător. Începe modest cu „parcă nu e chiar atît de prost pe cît mă așteptam”, are parte de aria lui de crescendo și, în final, ajunge, nu fără cîteva sughițuri, la un „hai că merge” spus fără ironie.

Am apreciat în primul rînd că e un film cinstit. Promite de la bun început o hăituială ridicolă prin junglă și fix asta oferă. Fugă, bătaie, monștri tîmpiței, negativi monstruos de inteligenți, ceva momente de respiro în care nimeni nu suflă de emoție, doar-doar soluția la dilema mortală în care se găsesc prinși va fi cea corectă – în fine, ați prins ideea. Aventură de dragul aventurii, dovadă că nu tot Hollywood-ul s-a ramolit iremediabil și unii chiar știu ce înseamnă escapism simpatic, fără pretenții.

Deci avem patru ciutani supți magic în lumea jocului și lăsați în plata unor avataruri croite fix de-a-ndoaselea față de personalitățile lor reale. Tocilarul devine un malac feroce, nigger-ul sportiv își reduce orizontul la stadiul de pitic ridicol, mimoza se  trezește în nădragii sexy ai muierii fatale, iar pițipoanca e cea mai norocoasă din tot grupul. Ea are parte de un actor într-o zi mare.

Jack Black intră în cadru și fură grațios scenă după scenă, grație greu de bănuit din spatele celor o sută de kile care-l împopoțonează. Grăsunul a avut de departe cel mai greu rol și, pentru că n-avea mușchii de neam prost ai lui Dwayne Johnson, s-a adaptat și l-a transformat în rolul cel mai bun. Nimic de zis, Karen Gillen se ridică pe un elegant loc 2, dar, în scenele unu la unu cu Black, devine vizibil că omul e înainte cu vreo două tururi de pistă.

Dacă e un lucru demn de reproșat e lipsa uluitoare de finisaj. Începutul e prea lung, unele scene își urlă inutilitatea la lună ca un cîine de talie mare, căderea în discursuri motivaționale stupide are timp să traverseze toată gama de la enervant la penibil, Kevin Hart în general, eroul negativ care pare mai mult un boschetar al junglei, modul didactic prăfuit în care scenariul ține să explice publicului ce e ăla un joc video și cum funcționează, în fine, chestii bune să se adune pînă la final într-un nor sîcîitor. Un plici bun, aplicat de un editor exigent, ar fi făcut minuni.

Jumanji: Welcome to the Jungle. R.: Jake Kasdan. Cu: Dwayne Johnson, Jack Black, Karen Gillen, Kevin Hart.