Greu de spus care dintre domnitorii Moldovei reușea să smulgă mai iute pielea de pe țăran. O departajare între jupuitori s-ar putea face abia la fotografie, dar e sigur că din poza de final n-ar lipsi Constantin Duca, urcat pe tron în două rînduri, cu o foame care a transformat jaful în artă pură.
Duca a fost ginerele Brâncoveanului, iar bogăția tatei-socru i-a bîntuit visurile la fel cum îi bîntuiau tătarii moșia dinspre Prut. Nimic n-a fost prea mult ca să capete domnia, nici măcar dobînda înzecită pe care autorul stilului brâncovenesc i-a pus-o pe banii trimiși sultanului. În aprilie 1693, Constantin Duca s-a instalat la Iași cu o armată de creditori greci care dobîndise nenumărate victorii împotriva țăranilor din Bulgaria, Serbia, Muntenia și Albania. Cuvîntul "biruință", de altfel, era interpretat pe atunci ca trăgîndu-se din "bir". Au fost introduse văcăritul și complementele sale – biciuitul, snopitul și ciomăgitul. Dările vechi au fost triplate sau, dacă țăranul nu se arăta din pădure, confiscate. Acest regim de austeritate care producea, la nivelul economiei, un efect cumulat de ciumă plus lăcuste, a picat într-un moment în care țara abia fusese vizitată de turci, tătari și polonezi. De aceea, zapciii lui Duca Vodă întîmpinau dificultăți la colectare, fiind nevoiți să pășească peste orfani, să orbecăie prin fum, să buzunărească morții jefuiți deja și să cotrobăie prin grajdurile în flăcări. Cursa contra cronometru pentru întregirea datoriilor istorice a fost, însă, pierdută. Constantin Duca s-a trezit în noiembrie 1695 cu un capugiu venit să-i scurteze domnia și chinurile, dar a a avut prezența de spirit să-l sugrume el mai întîi. A fost mazilit, dar o nouă jertfă de aur și nestemate l-a repus pe tron în septembrie 1700. Duca Vodă 2 avea datorii atît de mari, încît cu banii ăia se putea construi prima autostradă medievală împrejurul Pămîntului. Cînd l-au văzut întorcîndu-se, șerbii moldoveni și-au pus mîinile în cap, acolo de unde și păduchii își luaseră tălpășița. Oamenii s-au refugiat la adăpostul pădurii și, chiar dacă singura zicală care a răzbătut din desișuri e "Codrul, frate cu românul", oile care i-au urmat în pribegie ne lasă să presupunem că românul a întreținut și alte relații cu promiscua și întunecoasa lume a codrului.
