Dacă natura relaţiilor dintre noi n-ar fi aşa cum este, eu aş fi vrut să-l iubesc pe Şăfu’ mai mult platonic. Însă aşa îl iubesc aristotelic sau mai degrabă arhimedic, în sensul că atunci cînd vine de la summit-uri şi se scufundă în mine, eu îl împing de jos în sus cu o forţă egală cu volumul pe care-l dislocă în mine, din păcate destul de mic.
► Gîndindu-mă mai profund la chestiile astea, îmi dau seama că eu n-am iubit niciodată platonic. Pe vremea mea se studia mai mult Marx, socialism ştiinţific, economie politică, iar de Spinoza am auzit prima oară de la un ochelarist, care mai mult mă şlefuia cu mîinile decît altceva. Din punct de vedere erotic, eu am făcut direct saltul de la presocratici la nebunul de Marcuse, care şi-a căsăpit nevasta după ce-a citit Capitalul. (Sau poate Levy-Strauss să fi făcut treaba asta? Oricum, toţi filozofii ăştia de stînga sînt nişte porci.) Aş fi vrut şi eu, platonic vorbind, ca adolescentă, ca femeie, să aud o vorbă frumoasă, şoptită, să schimb o privire romantică, noncupiscentă, cu un băiat timid, să mă plimb printr-un parc somnolent spuberînd zăpada alături de un olimpic la chimie, să am o rochie lungă, elisabetană, cu corset, castel, valet tînăr şi să nu ştiu ce-i ăla epilat etc., etc. În loc de toate astea, viaţa mea s-a consumat în falanstere erotice, profituri mici şi-n negarea negaţiei. Aşa că, din punct de vedere platonic, eu sînt o Atlandidă pe care n-o mai poate găsi nici canalul Discovery.
(va urma)