Mi-e nu-mi plac staţiunile astea de fiţe, unde-şi petrece noua nomenclatură week-end-urile şi concediile. Mi se pare de prost gust să joci table cu Adriean Videanu la Monte Carlo sau să admiri bicepşii Mihaelei Rădulescu trecînd prin holul de la „Negresco“, la Nisa.
Dimpotrivă, ador staţiunile noastre sindicale unde bărbaţi voinici, stăpîni pe soartă, bătrîni ce cu mîndrie poarta lumina anilor în plete şi mame şi copii şi cîteva fete dezleagă Rebus pe plajă, încalecă banana plutitoare, ronţăie, ca pe un aperitiv ţinînd loc de mic dejun, prînz şi cină, tone de porumb fiert, se lasă imortalizaţi în splendide portrete la minut pe corso-ul din Neptun, rîd cu sănătoasă poftă, zguduindu-şi odrasele ţinute în poală, la glumele lui Doru Octavian Dumitru, şi-l arată unul altuia, cu zîmbete condescendent-complice, pe deja uşor senectul fost amant al Ioanei Băsescu de la „Proconsul“ etc., etc. Un strungar de la Buhuşi legănîndu-şi pe burta-i masivă o zglobie fiică de nici patru anişori mi se pare infinit mai expresiv decît un Cătălin Botezatu legănîndu-şi şoldurile lîngă un necunoscut; nici un număr de strip-tease de la un night-club din Ibiza nu-ţi lasă aroma indicibilă pe care o împrăştie dansatoarele gypsy de la „Cireşica“ la cele 40 de primăveri ale lor; două prietene, profesoare divorţate în plină criză, care şi-au luat un an întreg de la gură ca să vină într-o cameră de două stele la Saturn şi să urmărească cu jind trupurile perfecte ale unor adolescente cărora li se rupe c-au picat bacalaureatul, sînt petru mine mai tulburătoare, în umanismul lor concret, decît toate japiţele siliconate care se lăfăie în Click şi Cancan.
Staţiunile României – locul unde mai poţi trăi cîte ceva din farmecul pierdut al dictaturii.
(va urma)