Veți spune că n-am toți boii acasă dacă susțin că, în opinia mea, scandalul ANAF – Antene s-a dat, la nivelul presei, la nivelul jurnaliștilor, între oameni care gândesc și care acționează la fel. La fel de nociv pentru public. Iar publicul care susține fie Antenele, fie ANAF greșește. Explic.
Se pot distinge relativ ușor două modele proeminente de presă, în România. Există presa instituțiilor statului (unele dintre ele instituții de forță ale statului) și presa corporațiilor. Nu săriți să combateți această idee, se întâmplă peste tot în lume, spun oameni mult mai învățați decât mine. Și, ca să vă faceți o imagine cât mai corectă, vorba lui Walter Lipmann, care analiza prin 1920 efectele pe care mass-media le are asupra ”imaginilor din capul nostru”, să vedem care-i treaba cu presa controlată de corporații și de stat și, mai ales, cum s-a ajuns aici.
N-o să vă plictisesc luând povestea de la apariția presei, când, pe vremea crimelor lui Jack Spintecătorul, englezii cu bani și cap și-au dat seama că dezvoltarea presei este o necesitate. John Carey explică în lucrarea sa,Intelectualii și masele, că această preocupare pentru informarea și educarea publicului a venit ca urmare a fricii pe care intelectualii o aveau față de masele lipsite de educație, care începeau să își ceară dreptul la putere. Astfel, s-a considerat că educarea și informarea acestor mase este obligatorie în lupta împotriva barbariei și a civilizației precare. Deci, tot ca să păstreze unii puterea s-a născut și presa.
Dar să apăsăm butonul de repede-înainte, până înainte de apariția noilor media. Înainte de internet -adică, în România, acum mai puțin de 20 de ani -mass-media juca un rol mult mai important, în viața oamenilor.Pentru că avea o funcție extraordinară: aceea de gatekeeper. În traducere, presa decidea ce subiecte primește publicul, ce este interesant pentru public. Eu, acum 20 de ani, nu am putut publica o anchetă în ziarul local la care lucram. Și, după ce mi-am dat demisia,tot n-am putut s-o public nicăieri. Și nu aveam cum să îi dau drumul pe net.
Un exemplu mai bun. Cine n-a citit cartea sigur a văzut filmul. Vă amintiți ce greu s-au născut și au ajuns să fie publicate articolele în cazul Watergate? În interesul cui funcționau acei jurnaliști? În interesul publicului.Ei publicau ceea ce alții nu voiau să fie publicat, răspunzând astfel uneia dintre cele mai bune definiții date jurnalismului (George Orwell).
Așadar, jurnaliștii erau câinele de pază al democrației (unde era democrație, desigur) și publicau ceea ce statul și corporațiile nu voiau să fie publicat. Asta îi așeza pe jurnaliști, cu o portavoce în mână, cu spatele la cetățeni și urlând, în numele lor, la stat și la corporații. Da – părea să spună presa – voi, statul și corporațiile, aveți putere și bani, dar noi îi reprezentăm pe acești oameni. Și avem grijă să nu le faceți rău. E un paradox aici. Pentru că și statul deținea și deține presă. Cât despre corporații, ele controlau aproape toată presa care nu era a statului. Dar jurnaliștii și ziarele la care lucrau ei funcționau în interesul publicului. Pentru că altfel nu poate funcționa democrația. O spune chiar Curtea Supremă a Statelor Unite: ”pentru ca un sistem constituțional precum cel american să aibă succes, este imperativ să existe o presă puternică și independentă. Este de neconceput o guvernare eficientă fără un sistem credibil de jurnalism.” La întrebarea cât de credibil este sistemul de presă din România poate răspunde fiecare dintre dumneavoastră.
Apoi, au apărut noile media și tot tabloul ăsta s-a stricat. Peste tot în lume. Pentru că presa și-a pierdut rolul de watch-dog. Și aici România a fost luată pe nepregătite. Pentru că nici măcar n-a apucat să își contruiască un sistem sănătos de presă.
Noile media au dat totul peste cap. Să publici, să produci conținut, să îți formezi o audiență, a devenit foarte ieftin și foarte ușor de făcut. Iar presa și-a pierdut puterea de a fixa subiectele zilei, de a seta agenda publică, de a livra conținutul pe care-l credea bun pentru public. Conținutul pentru care, foarte important, publicul avea încredere în presă.
Asta a creat o fisură între mass-media și cetățean, Fisură care, cu timpul, iată, a devenit o prăpastie. Peste tot în lume presa este din ce în ce mai hulită, pe motiv că nu-l mai reprezintă pe cetățean.
Vă propun să revenim la imaginea cu portavocea. Unde se află presa acum? N-o vedeți? Să privim scandalul ANAF – Antene! Unde e presa? Unde e hotnews, de pildă? Unde e domnul Tăpălagă? Îl văd în fața sediului ANAF, cu o portavoce, urlând că statul de drept a fost atacat de hoții de la Antene, care-s niște nemernici! Ei, împreună cu parlamentarii, împreună cu Cioloș, împreună cu Iohannis, împreună cu toți oamenii din România care cred că demersul ANAF a reprezentat un abuz. Legea e aceeași pentru toți și trebuie respectată. Are dreptate? În legătură cu unele chestiuni pe care le urlă, are mare dreptate. Iar domnul Tăpălagă a ales, ca jurnalist, în acest caz, să fie câinele de pază al ANAF.
Acum, să privim la Antena 3. Unde-i vedeți pe Gâdea, pe Badea, pe Dana Grecu? Mhm? Iată-i și pe ei!Eu îi văd, fiecare cu portavocea lui – în afară de doamna Grecu, dânsa nu are nevoie de portavoce – în fața sediului Antenelor, urlând că libertatea de exprimare riscă să fie suprimată în România. Că e imposibil să muți cinci televiziuni, adică cel mai important și vizionat trust de presă din România, în cinci zile. Că ANAF intimidează. Că ANAF a făcut un abuz!
Tot acești oameni iau apărarea unei corporații. Slujesc o corporație care a ajutat la producerea unui prejudiciu pe care statul, apelând la lege, vrea să-l recupereze. Are dreptate domnul Gâdea? Culmea, cu multe dintre chestiunile pe care le spune la portavoce are.
E, și domnul Tăpălagă și domnul Gâdea (și toți jurnaliștii care au avut acest discurs zilele astea) spun că tot ceea ce fac ei, tot ceea ce urlă în acele portavoci, reprezintă interesul cetățenilor. Chiar așa?
Toți cei care susțin atât de frenetic ANAF în acest război spun că e în interesul nostru, al cetățenilor, ca ANAF să fie ferm, intimidant, violent chiar, când vine vorba de infractori. Chiar dacă există riscul unor abuzuri față de cetățeni. Nu contează, legea e lege! De partea cealaltă, Antena 3 și susținătorii ei urlă că prin acțiunea ANAF este în pericol libertatea de exprimare. Că acționând brutal pentru a recupera un prejudiciu, instituțiile statului vor de fapt să le închidă gura unor jurnaliști.
Unde e interesul publicului aici? Vă spun eu unde e, în opinia mea. Nicăieri. Pentru că interesul publicului în acest caz trebuie formulat așa: Statul trebuie să recupereze orice prejudiciu constatat de o instanță, printr-o decizie definitivă, dar fără să comită vreun abuz, vreo încălcare a vreunui drept al vreunui cetățean, fie el și infractor. Nici Antenele și nici presa care acuză Antenele nu au slujit această idee, săptămâna trecută. S-a luat fie partea Antenelor, fie partea ANAF. De partea cetățeanului au fost prea puțini. Iar cei care au fost s-au trezit acuzați că, prin poziția lor, apără de fapt fie ANAF, fie Antenele. Pare incredibil, dar e ceea ce s-a întâmplat. Polarizarea este atât de extremă, încât dreapta măsură este eliminată ca posibilitate.
Bine-ați venit, dragii mei, în lumea nouă, în care cei mai mulți dintre jurnaliști au schimbat tabăra. Iar acum, echipați nu doar cu portavoci, ci cu toate armele propagandei, apără instituțiile statului și corporațiile. Fără să știe, Gâdea și Tăpălagă sunt de aceeași parte a baricadei. Ei apără aceleași principii periculoase pentru democrație. Ei reprezintă forțe (statul și corporațiile) ale căror abuzuri ar trebui să le sancționeze. Și partea mai urâtă e că fac asta susținând că o fac pentru cetățeni. Iar partea groaznică e că fiecare reușește să atragă de partea lui un public numeros. Un public angajat, pe care l-ați văzut zilele trecute în acțiune. Oamenii din piață ai Antenelor și utilizatorii de Facebook care și-au retras like-urile la adresa președintelui Klaus Iohannis. Oricărui astfel de cetățean i te adresezi încercând să-i spui că nu deține adevărul o faci cu un mare risc. Pentru că vei fi înjurat, dacă nu cumva bătut. Pentru că a pune la îndoială convingerea unui asemenea cetățean, pe care i-o alimentează cu portavocea o voce autorizată, în care el crede, înseamnă că ești de partea cealaltă a baricadei. Nu ești un contrargument, ești dușmanul. Și, de aici, demența.
În România, spre deosebire de democrațiile solide, presa instituțiilor statului și presa corporațiilor sunt foarte puternice din cauza nivelului la care se află publicul din acest spațiu. Și nu spun aici că oamenii sunt proști. Ci doar că, trecuți prin 50 de ani de comunism și 25 de ani de haos, în care corupția a făcut ravagii, oamenii sunt lipsiți de repere, sunt dezorientați. Iar presa a renunțat să ofere aceste repere. Pur și simplu, și-a abandonat funcțiile tradiționale. A abdicat total de la rolul ei. Iar dacă la asta adăugăm un sistem educațional subfinanțat și foarte slab, care nu-i pregătește pe tineri pentru viață, avem imaginea clară a ceea ce ni se întâmplă.
Dar unde sunt jurnaliștii adevărați? Câinii de pază ai democrației, nu cei ai statului sau ai corporațiilor? Există? Mai e nevoie de ei? Sigur că ei există, sigur că e nevoie de ei. Sigur că trebuie să-i reprezinte cineva pe oameni – ei nu o pot face singuri – în lupta cu derapajele de orice fel, fie că ele vin din partea statului, fie că ele vin din partea corporațiilor – care dețin sau nu instituții media. Veți râde, dar mulți, foarte mulți dintre jurnaliștii care nu și-au abandonat minsiunea lucrează și în presa care apără corporațiile și-n presa care apără instituțiile statului. Își fac treaba cât pot și cum pot.
Ar trebui să facă o treabă mult mai bună televiziunea publică, radioul public, dar și ele reprezintă, din păcate, de 26 de ani, tot statul, în loc să fie vocea cetățenilor.
Vocea jurnaliștilor care luptă cu abuzurile pe care le fac, de multe ori împreună, înțelese, instituțiile statului și corporațiile (uneori în numele luptei împotriva terorismului, o găselniță senațională, trebuie să recunoaștem) este destul de slabă.
Din păcate (sau din fericire, în sensul că mai există speranță) depinde de fiecare cetățean în parte ca această voce să devină mai puternică, să devină reprezentativă. Așadar, orice-ați face, dacă vreți să nu mai fiți victime ale abuzurilor statului sau ale magnaților, încurajați vocile care într-adevăr vă reprezintă. Căutați-le, ascultați-le și susțineți-le. Doar astfel vom putea avea în România democrația pe care cu toții ne-o dorim.