Jurnalul lui Victor Ponta, consilier

28 august

Cînd am intrat azi în Palatul Victoria, mi-am amintit niște versuri tîmpite din clasa a zecea de liceu („Neculce“, liceu al tinereții mel), cu care ne chinuia hoașca de română. Unu’ Cralovu, Craiovu, Karlovy Varyu, sau cam așa ceva: „O ziduri întristate, o, monument slăvit“. Ce tîmpenie! Nimic nu mișcă în Turcia și în România fără mine, nu se putea să rămîn tocmai eu pe dinafară. Însă, ce să vezi, cînd am vrut să intru în cabinet, o toantă m-a apostrofat: „Domnu’ Victor, nu aici, aici e cabinetul primului ministru, mai încolo-șa, lîngă WC“. Toanta era secretara. Ăsta e cusurul băieților ăstora: prea și-o iau în cap. Pic de respect n-au.

29 august

E incredibil. Marcelică încă își închipuie că el conduce România. Mă, cum și-au luat-o-n cap slugile în lipsa mea. Mi-a stat pe limbă să-i zic: „Băiete, ciocul mic și joc de glezne. Ia fugi tu după o cafea. Da’ repede“. Mă mir că nu i-am zis-o de la obraz. Ăsta e cusurul lui, nu acceptă să-i zici adevărul, verde, în față.

30 august

Încet-încet, oamenii mă recunosc. Le-a fost dor de mine. Mă iubesc. L-am auzit, prin zidul de la WC, prin zgomotul țuțuroiului, pe unul zicînd: „A venit cîrlanul pe cai mari“. Și un tîmpit i-a răspuns printre stropi: „Calul călare pe calul călare“. Am căzut pe gînduri. O fi de bine? Ăsta e cusurul lor, vorbesc cînd se pișă, nimic nu-nțelegi.

31 august

Nu mai pot ce aere își dă Marcelică! Cică s-a întîlnit cu Ursula. Cică a fost la Bruxelles. Cică… Era să-i zic de la obraz „Da’ cine te crezi, musiu?“. Ăsta e cusurul lui, prea se crede. Viața e atît de nedreaptă. Știu aici fiecare colțișor, fiecare automat de cafea, ba l-am recunoscut și pe jandarmul de la poartă, care m-a salutat adînc. „Să trăiți, domnule prim-ministru!“. M-am gîndit să-l propun la avansare.

1 septembrie

L-au schimbat. Cică îl chema Dorel și nu era jandarm, ci zidar. Și nu era de tură, ci adormise în gheretă. Ce lume, domnule, ce lume! De aia nu merge nimic în țara asta, cine-i capabil și muncește și-o ia. Ăsta e cusurul lor, nu înțeleg poporul.

2 septembrie

M-a chemat Marcel taman cînd mă pieptănam. De-abia începusem. La mine merge repede, că sînt tuns scurt, nu ca alții, numai smocuri. „Victoraș“ – a zis el jovial. „Marcelică“ – i-am răspuns. S-a supărat. Vezi? Ăsta e defectul lui. Prea se supără.