S-a mai terminat o ediție a emisiunii Românii au talent, s-au mai dus 120 de mii de euro. De data asta, la niște tineri din Basarabia care, opt fiind, trebuie să împartă banii în mai multe premii mici, ca de concursuri mai puțin importante.
Ce e ciudat la Românii au talent e chiar titlul emisiunii. Deși e un format importat de la englezi și încercat cu succes în multe altă țări până să ajungă pe un post românesc, denumirea ni se potrivește parcă perfect. Și nu mă refer doar la partea cu ”românii”. Numai o emisiune de divertisment de la noi putea pune atât de mult accentul pe talent în detrimentul muncii și-al perseverenței în dezvoltarea unor aptitudini individuale. Probabil – iar dacă nu-i așa, atunci s-a făcut pe undeva un abuz, o nedreptate – nemții au adaptat formatul, denumindu-l Germanii au talent, dar și muncesc foarte mult pentru a-l pune în valoare.
Iar pe talentul nativ insistă și concurenții români, mai ales la preselecție, unde ai senzația că ai nimerit la circ și că un urs pe monociclu ar putea intra oricând pe scenă. Nu știu de ce nu apare la un moment dat în concurs și cerșetorul ăla fără picioare care se împinge cu mâinile pe un skateboard în tramvaiul 41.
Abia mai târziu, după ce gusturile rafinate ale lui Mihai Petre și-ale Andrei dau afară concurenții dubioși, care par că au venit să le ceară bani sau țigări, rămân în competiție doar numerele cu adevărat kitschoase. Dacă te uiți la o semifinală, ai impresia că umbli pe strada aia pietonală din Centrul Vechi pe care cântă flașnetari, doamne supraponderale îmbrăcate ca-n secolul al XIX-lea și lăutari la țambal și pe care stă nemișcată cu orele o sosie a lui Charlie Chaplin cu un șoarece pe cap. Singura diferență e că pe artiștii stradali de pe Lipscani nu-i ceartă nimeni, cel puțin nu de la un pupitru cu microfon.
Anul ăsta s-a clasat pe locul doi un concurent care făcea umbre cu mâinile. Și spunea în felul ăsta niște povești, în condițiile în care animalul pe care-l proiecta cu degetele pe perete era înconjurat oricum de animații complicate mult mai vii și mai expresive decât pisica lui neagră sau iepurele stereotipic. La un moment dat, părea doar un tip enervant care s-a ridicat să facă umbre la cinema în timpul unui desen animat.
Un alt concurent, care a luat premiul de originalitate, desena cu picioarele. E greu de înțeles de ce-ar vrea cineva să deseneze cu picioarele, în condițiile în care are mâini perfect funcționale. Pare o variantă extremă a stângacilor, genul de copil care a început să scrie nu cu mâna stângă, ci mai rău, cu unul dintre picioare. Și căruia părinții au trebuit mereu să-i dea cu rigla peste tibie, ca să lase stiloul jos și să-l apuce pe urmă confuz cu o mână, cu oricare. Oare ar cumpăra cineva un tablou doar pentru că-i pictat cu picioarele? Mi-l și închipui pe proprietar, vorbind mândru de pânza lui în ulei: ”Frate, poate că pisica asta nu e anatomic corectă, dar un tip și-a frecat de ea călcâiele murdare”.