Ion Dumitriu a fost un pictor special. Înaintea orgoliului, a gloriei sau a afacerilor a pus prietenia. Cine a avut norocul să-i treacă pragul atelierului nu-l va fi uitat niciodată. Ion era cu Poiana Mărului. Acolo își făcea fotografiile și schițele, apoi, ca un gospodar așezat, se așeza în fața șevaletului. Picta fără grabă și fără emfază. Cînd îi veneau prietenii (și veneau de dimineață pînă seara), acoperea tabloul cu o pînză. Nu arăta niciodată vreo lucrare neterminată – dar era de neînțeles cum își organiza timpul ca să termine ce avea de lucrat.
Au trecut pe acolo sute de oameni și nimeni n-a plecat fără ceva, fie cu un tablou (pentru prietenii statornici), fie cu vin, mere sau nuci. Stați să enumăr numai cîțiva: MHS, Olăreanu, Țopa, Culcer, Nedelciu, Crăciun, Horasangian, Adameșteanu, Alexandru Vlad, Mușina, Nardi Oprea, François Pamfil, Nic Iliescu, Iova, Dan Stanciu, toate generațiile în păr! "Unde mergi?" – auzeai, invariabil, dacă te nimereai prin Amzei. "La Ionică."
N-am avut curaj să-i cer un tablou. Dar, într-o zi, îl văd pe Ion că-mi dă un pachețel. Era un tablou mic. O răsuflătoare. Însă mie îmi rămăsese inima la niște cartofi încolțiți. O nebunie șerpuitoare cu tonuri crude și ireale. Am mulțumit frumos, nițeluș dezamăgit, dar Ion m-a văzut căzut pe gînduri. "Nu-ți place?" Am negat. Însă m-a prins cu privirea încîlcită în cartofi. A oftat și, într-o clipă, l-a tras de pe perete. "Al tău să fie." Am promis că, într-o zi, cînd voi fi celebru și bogat, am să-l plătesc. Vremea aia nu va mai veni niciodată.
