Prizat în acest orizont al înfrângerii, al dispariției politice, Ludovic Orban devine simpatic. Parcă uiți cum delira omul cu mâinile împreunate pe burdihan despre măsuri economice desprinse dintr-o minte bolnavă, despre fabrici de măști medicale și atâtea altele, vorbe, multe vorbe, toate conectate la o realitate proprie, intimă celor obosiți de ceea ce se întâmplă cu adevărat în jur.
Se vede cu ochiul liber că Orban e executat, iar asta te face să ții cumva cu el. Președinție, vedete cu batistuțe sau doar cu trecut dubios din PNL, toți s-au aliat împotriva acestui personaj care aiurează cu voie bună de atâția ani.
Cumva, simțindu-și sfârșitul aproape, Orban își îndreaptă privirea spre hăul umed și întunecat al anilor ’90: „M-am înscris în mișcarea liberală în octombrie ’90, dar sunt ca structură liberal dinainte. Eu am fost OLIMPIOT la filosofie, am citit enorm“. Minte. Normal că minte. N-a citit nimic. E imposibil să fi citit un om care nici acum, după 30 de ani de „vorbit“, nu nimerește când e „care“, când e „pe care“ și, mai ales, nici nu e deranjat de acest ghinion.
E foarte posibil ca Ludovic Orban, un personaj politic consumat cu totul, fără discuție, să pice acum, luat pe sus de valul noilor oportuniști. O face într-o manieră penibilă, regală de-a dreptul. Omul spune așa: „Chiar dacă n-am avut concediu, sunt foarte uman“. Exilat la Ovidiu, marele nostru poet al absurdului, Regele cu numărul 10 pe spate, a zâmbit ca o reverență.