Veneau după Revoluție la România literară scriitori pe care nu-i mai văzusem. Unii apăreau pe neanunțate. Expații aveau haine mai acătării și nu se recomandau. Se îmbrățișau cu cei mai vechi din redacție și se așezau cu ei la povești. Autohtonii aduceau manuscrise respinse cine știe cînd, îngălbenite, exprimîndu-și vehement speranța că acum vor fi publicate. Fragmente de roman, povestiri, eseuri, epigrame, amintiri despre care autorii lor mă întrebau, de parcă erau vorbiți, cînd vor apărea. „Să citesc manuscrisul și vă spun dacă vor apărea.” Acest dacă provoca reacții diferite. Unii își luau textele înapoi, jigniți că nu sînt luați pe încredere. Alții lăsau numere de telefon sau mă întrebau cînd să mai treacă pe la redacție. La gîndul de a publica texte respinse de cenzură mă simțeam mîndru ca un arheolog care face dreptate victimelor Inchiziției. Cînd colo, 90% din manuscrisele alea, pe care le citeam noaptea acasă, erau întristător de proaste, în deplin contrast cu fragila noblețe a venerabilelor foi de hîrtie pe care fuseseră scrise. O doamnă dintre autorii respinși, care-mi adusese un roman întreg dactilografiat, spunîndu-mi să aleg de acolo cîteva pagini, m-a anunțat, cînd am sunat-o, că își deschisese o editură la care își va publica romanul. Nefericita își băgase economiile de-o viață în editura aia, care n-a publicat decît o singură carte, a ei, în 50.000 de exemplare care au rămas nevîndute.
La întîlnirea cu victimele cenzurii
