În urmă cu câțiva ani stăteam cu un amic la taclale, la terasa unei cafenele din București. Discutam ca doi oameni care nu ne pricepem la fotbal, despre politică, despre Uniunea Europeană, despre cât de relevante sunt curentele europene pe la noi și cum ar putea țărișoara asta să adopte și să pună în aplicare, mai departe de o asumare de fațadă, temele importante ale popularilor, social-democraților sau liberalilor europeni. Ideile care au adus prosperitate în Europa și prin care statul social a devenit o realitate nu-și găseau, și nici acum nu își găsesc, un corespondent în piața noastră politică. Partidele clasice erau și sunt, în viziunea mea, nimic mai mult decât niște copii din flori ai marilor familii europene, adoptați odată cu țara și intrarea în UE, dar incababili să urmeze exemplul părinților adoptivi. Și nu doar că nu am schimbat gumarii pe niște pantofi decenți, dar încă avem apucături de odinioară, de dinainte de adopție, și ne dosim prim buzunare lucruri din casă, inconștienți că, adoptați fiind, ne cam furăm singuri căciula.
Am avut atunci un fel de epifanie, căci stăteam la o cafea și savuram libertatea Europei civilizate, dar trăiam de fapt cântecul de lebădă al unei noi republici Weimar. AUR, apărut de nicăieri, intrase în Parlament cu aproape 10%, deși toți analiștii îi dădeau în marja de eroare a sondajelor. În timp ce noi discutam despre cum poate fi altoit PSD-ul cu o social-democrație reală, băieții de AUR coseau cămășile maro și își pregăteau steaguri. Se anunțau pe rețele sociale despre liderul suprem, care va fi prezent pe te miri unde și zeci, sute de zeloți se urcau în mașini și trenuri, plecau cu noaptea în cap și se mobilizau exact așa cum o făceau băieții lui Goebbles.
În timp ce noi discutam despre disfuncționalitățile unei alianțe de stânga – dreapta, despre când și în ce condiții se pot rupe sau regrupa forțele politice clasice, sub radarul social se punea în mișcare o adevărată mașinărie de propagandă. Țin minte că fix în acele zile discutasem cu un proaspăt înscris în AUR care îmi povestea, plin de mândrie, cum pe grupurile de whatsapp se anunțase că Simion va merge nu știu unde și cum sute de oameni se înarmaseră cu vuvuzele, cu steaguri și întreg arsenalul de manifestație, cum postau rând pe rând poze de pe drum, din tren, din mașină. Exista o mobilizare și o emulație pe care partidele clasice, oricât de mari și cu oricât de multe cadre, pur și simplu nu o puteau imita.
Mi-a devenit extrem de clar că în umbra realității pe care o percepeam la o cafea, pe un bulevard din Capitală, exista o altă realitate care avea să zguduie tot ce înseamnă fibra socială, cât o fi existând ea la noi.
Astăzi, la Alba Iulia, gândurile și fricile de atunci mi-au fost confirmate. Nu cred să fi ratat mai mult de câteva zile de 1 Decembrie aici, acasă. Dar nu țin minte să fi umblat vreodată prim mulțime cum am făcut-o astăzi, cu frică. Și nu atât o frică fizică, că mi-ar fi dat cineva în cap, cu toate că dacă mulți dintre cei pe lângă care am trecut mi-ar fi putut citi gândurile, probabil că m-ar fi rupt cu bătaia. Dacă în anii trecuți vedeam oameni de tot felul, de la cei înstăriți care făceau act de prezență și până la amărâți naivi care sărbătoreau un simbol și nimic mai mult, acum am văzut ură și încrâncenare, nervi și resentiment, o gloată gata să erupă la un singur semn al unui impostor în haine de Mesia.
Valul suveranist este astăzi un tsunami. Și să dea bunuțul să greșesc, dar cred că se va revărsa peste tot în țara asta. Iar gloata întreagă îl va alege, biblic, pe Barabas. Și vom dovedi, încă o dată, că nu suntem capabili să învățăm nici din exemplele bune și nici din propriile greșeli. Cineva să stingă lumina.