I se atribuie lui Henri Poincaré butada “Suntem la porțile Orientului, unde totul e tratat cu lejeritate”. Teoretic, această frază se referă la teritoriul și mentalitatea trecute și actuale ale României de azi. Practic, ăștia sunt Balcanii. Ne dăm pe poartă de sute de ani. Când în Europa, când în afara ei. Ni se cam fâlfâie. Luăm ușor lucrurile? Cu siguranță. Dar dacă nu am fi făcut asta, azi am fi avut nevoie, toți, de consiliere de specialitate. De unde?
Mustafa Kemal “Atatürk”,
adică tatăl turcilor moderni, a fost un militar de carieră care a avut viziunea necesară să facă ruptura dintre medievalul Imperiu Otoman și Turcia republicană. E mult, mult prea mult de povestit pentru a încerca, măcar, să facem aici un rezumat. Există cărți, există documentare, există enciclopedii care explică, pe îndelete și pe spații mai largi decât cele alocate unui articol de săptămânal, cine a fost Atatürk și ce este acela kemalismul. Sunteți cititorii noștri, deci cel puțin la fel de inteligenți ca noi. Veți găsi singuri informațiile, deși cred că în mare știți despre ce e vorba.
Atatürk,
“tatăl turcilor”, cum ar veni, a secularizat statul, în primul rând. Și a făcut, destul de repede, o reformă care a făcut posibilă, în timp, modernizarea Turciei. Mehmed al VI-lea, ultimul sultan al deja inexistentului Imperiu Otoman, a fost înlăturat de Republica Turcă în 1922. 16 ani a avut Mustafa Kemal la dispoziție pentru a îndrepta Turcia pe un drum al libertății și secularismului, un drum ce părea fără întoarcere. În 1938, tatăl Turciei moderne a murit. Pe vremea aia nu exista nici turismul all-inclusive, nu existau nici clinicile turcești pline de medici performanți, dar nici azi n-ar fi existat dacă n-ar fi fost el.
Moștenirea kemalistă,
căci așa i se zice deseori, presupune, înainte de toate, un stat turc laic. Nu că Imperiul Otoman ar fi fost un promotor înrăit al islamului. Nici vorbă. Înalta Poartă a fost mereu business-oriented, iar popoarele pe care le-a înrobit, de-a lungul timpului, nu au fost islamizate cu forța. Dar conducerile slabe din ultimele decenii pre-republicane au făcut loc predicatorilor mahomedaniști. Or, cu mult înainte ca țări care se cred mai avansate decât Turcia (vezi România, de exemplu) să accepte ideea despărțirii statului de religie, Mustafa Kemal a făcut-o. Iar de aici pleacă, pe bune, schimbarea Turciei, din epavă plină de găuri la poarta Europei, în țară vânată de investitori și de turiști.
Dar n-a fost ușor.
De patru ori intervenise cu succes Armata turcă, până mai ieri, ca să păstreze țara departe de tentația facilă a sărăciei religioase.
Prima dată, în 1960, 38 de tineri ofițeri au reușit să dea peste cap un guvern “democratic ales”, cu scopul declarat de a grăbi democratizarea Turciei. Ei au avut, atunci, nu doar câștig de cauză, ci și dreptate.
În 1971, nici măcar n-a fost nevoie de scoaterea tancurilor în stradă. Armata turcă pur și simplu a înaintat un memorandum. Așa a și rămas în istorie povestea: “lovitura de stat prin memorandum”. Pe o rază de câțiva ani s-a făcut mai puțină religie și mai multă democrație.
în 1980 a avut loc ultima (până în 2016) lovitură de stat a Armatei turcești. Dar a fost pregătită ca la carte, cu rapoarte și studii elaborate cu aproape un an înainte, cu planuri complexe și bine realizate. S-a lăsat rău. 650.000 de persoane arestate,1.683.000 de persoane pe liste negre, 50 de oameni executați după condamnarea la moarte. Un soi de laicitate cu forța, care a durat trei ani. În 1982 s-a votat o nouă Constituție, iar liderul loviturii de stat din 1982, Kenan Evren, a fost ales președinte pentru șapte ani.
În 1997,
în Turcia a avut loc o nouă lovitură de stat prin memorandum. E amintittă în cărțile de specialitate drept “lovitura de stat postmodernă”. Nu s-a tras nici un foc de armă, nu s-au fluturat iatagane, nu a ieșit nimeni în stradă. Dar…
Dar militarii, calmi și autoritari încă, la vremea aia, au reușit să-și impună mare parte din punctele de vedere. Desigur, e interpretarea mea jurnalistică, după o documentare grăbită, istoricii s-ar putea să aibă alte păreri.
Și, totuși,
ce s-a întâmplat zilele astea în Turcia nu are sens. Deși, de ani de zile, Erdogan lucrează la distrugerea democrației în propria-i țară. Corupt, bogat și insidios, actualul prreședinte al Turciei se vede, cu siguranță, un nou sultan de legendă, mobilizând masele islamice sub flamura verde, nu neapărat pentru a cuceri Occidentul, ci mai ales pentru a-și prezerva privilegiile. Văzut de unii drept un mare strateg sau un mare om de stat, Recep Tayyip Erdogan nu este decât o relicvă solzoasă a unor vremuri ce nu mai trebuiau înviate la porțile Europei. Păcat. Turcia, prin victoria vicleană a lui Erdogan, s-a îndepărtat de noi și s-a apropiat, din nou, de Evul Mediu. Nu democrația a învins în Turcia, ci prostia. Fiți gata ca, în doi-trei ani, să adăpostiți în case refugiați turci. All-inclusive.