Ziua naţională nu mai e ce-a fost. Şi nu fiindcă armata nu mai defilează ca pe vremuri, cu regimentele pe care nu le mai are. Nici pentru că civilii cască gura de pe margine şi nu-i mai vezi încolonaţi cu steaguri, pancarte şi portrete în calitate de oameni ai muncii. Ce folos că zboară avioanele pe cerul bucureştean al patriei, în timp ce jos românul se însufleţeşte la un ciolan cu fasole?
Nu mai e atmosfera de pe vremuri. Nu mai vezi la televizor un montaj literar-artistic cu marii noştri actori slăvind conducătorul, partidul şi patria. Nu mai auzi cîntecele patriotice care începeau să se dea cu cîteva zile înainte şi se auzeau încă vreo cîteva zile după. Ce fac poeţii noştri de ziua naţională? Adrian Păunescu, măcar, nu mai e disponibil, dar Vadim? Dar Nicolae Dragoş şi poetul Fruntelată? Şi cîţi alţii cărora li se iroseşte talentul, în timp ce românii se uită nedumeriţi unii la alţii după ce se termină defilarea şi fasolea din cazan. Să cînte Vadim, înaripat, preşedintele, că ştie! Să-i slăvească comuna natală, vapoarele şi misia de la Anvers! Să-i zugrăvească mobilizator privirea cuprinzătoare şi braţul avîntat. Şi dacă i-a închinat ode Elenei, inspiratoarea Conducătorului de pe vremuri, de ce n-ar compune ceva şi pentru Elena cea nouă, fiica din popor devotată preşedintelui de azi? Să-i laude genţile, pantofii, proprietăţile imobiliare şi să-l fericească pe bărbatul vajnic cu nume predestinat să devină consortul dezvoltării patriei. La treabă, Vadime, că se termină mandatul!