Dacă lumea cealaltă există, scriitorii care ajung acolo or avea cum să-și verifice posteritatea? Să vadă, adică, la zeci de ani după ce-au murit, dacă li se mai citesc cărțile, dacă se mai scrie și vorbește despre ei, ori ce cotă de piață mai au? Admițînd că da, englezul Aldous Huxley pesemne că-și zice acolo> „Uite că românii mi-au tradus și The Devils of Loudun“. Și cum probabil că acolo scriitorii au înlesnirea de a vorbi în toate limbile pămîntului, și-o mai fi zicînd el, ușurat, că traducerea e foarte bună.
La noi, prin anii ’70 ai secolului trecut – „anii dezghețului“, cum li s-a zis mai tîrziu –, s-au tradus cîteva romane de Huxley, dar nu și Minunata lume nouă, ceea ce arată cît de departe a mers dezghețul acelei perioade în care n-a putut apărea la noi nici romanul lui Orwell 1984, deși în URSS cartea era în librării, blindată de o prefață al cărei unic scop era să-l prevină pe cititorul sovietic că distopia lui Orwell se referea la viitorul capitalismului putred.
În timpul dezghețului autohton, devastatorul roman non-ficțional Diavolii din Loudun al lui Huxley a avut aceeași soartă ca Minunata lume nouă. Cenzura, care a dat undă verde piesei lui Arthur Miller Vrăjitoarele din Salem, n-a riscat să ridice bariera din calea unui roman despre procesul unui popă catolic francez din Loudun care a sfîrșit ars pe rug în același secol al XVII-lea în care erau spînzurați sau arși pe rug vrăjitorii de ambe sexe din Salem, Massachusetts. Motivul a fost că, la capitolul ideologiilor criminale ajunse la putere, Huxley scria pe larg și despre comunism, exemplificînd cu comunismul stalinist din URSS, iar în apendicele romanului, că binele nesusținut de o anume transcendență se amestecă mereu cu relele.
Despre cazul nefericitului preot Urbain Grandier au scris mulți în Franța, unii cu satisfacția imediată că vrăjitorul în haine preoțești își găsise meritatul sfîrșit, alții îndoindu-se de (sau negînd) validitatea probelor admise la tribunal și oripilați de metodele folosite de exorciști. Neîntrecut orator, abil în a-și face relații utile și cu o înfățișare impunătoare, Grandier părea destinat unei înalte cariere ecleziastice. Era curvar ca mulți preoți catolici din vremea sa. Dar păcatul, trecut cu vederea cîtă vreme Grandier și-l făcea cu văduvele din oraș, devine mortal cînd preotul o dezonorează pe una dintre fiicele prietenului său, procurorul Trincant, care avea și putere, și relații. Arogantul popă cu limbă ascuțită se mai pune rău cu cineva, starețul unei mănăstiri din apropiere, care avea să devină cardinal, prim-ministru al lui Ludovic al XIII-lea și cel mai puternic om din Franța, Richelieu. Și, fără să știe, o stîrnește împotriva sa pe sora Jeanne, stareța posedată de diavol. Încît atunci cînd procurorul Trincant pune la cale o cabală împotriva preotului, folosindu-se de stareța obsedată de Grandier, ca să-l vadă acuzat de vrăjitorie, Richelieu i se alătură de la înălțimea funcției sale, așa că soarta sculărețului popă e ca și decisă.
Pe fondul reconstituirii minuțioase a acestui thriller politico-religios, Huxley se avîntă inspirat și pe căi eseistice. Scrie pagini superbe despre locul și treburile sufletului în alcătuirea trupească a omului sau despre puterea religiei și religia puterii, atunci și mai tîrziu, cu o genială finețe analitică și cu scepticismul gînditorului care s-a lămurit că nu învățăm decît ceea ce ne convine din experiența trecutului. Astfel că vînătorile de vrăjitoare continuă sub alte nume, fie din motive religioase, fie, mai ales, în numele luptelor laice pentru putere. Diavolii din Loudun, romanul acestui scriitor extraordinar ajuns la vîrsta înțelepciunii, le taie avîntul optimiștilor care cred într-un viitor roz al omenirii, bizuindu-se pe progresul științei, și-i bagă la idei pe scepticii care-și imaginează că raționalismul lor e un șperaclu universal ce poate dovedi chiar și cele mai ferecate porți ale răului. Căci, constată Huxley, raționalismul însuși poate netezi calea spre iad.
Aldous Huxley, Diavolii din Loudun, traducere de Iulian Bocai, Editura Polirom, 2023.
