Nu unul, nu trei, nu cinci. Zece ani, prieteni! Două cincinale de la evenimentul care părea că ne-a marcat atât de tare încât vom deveni un exemplu european, dacă nu mondial, de tratare a marilor arși. Sămoarămame-uri, jurăminte, promisiuni, nimic n-a lipsit atunci din gurile decidenților. Părea că nimic nu mai putea sta în calea acestei țări, în misiunea ei de a repara rușinea de după Colectiv.
Azi, după nenorocirea din Rahova, Bolojan anunță: „Doi, din păcate, sunt cu arsuri destul de serioase și mi-a comunicat ministrul Sănătății că au convenit să fie transferați în străinătate.” Deducem că în România se pot trata cel mult arsuri neserioase sau chiar de alea la care te bufnește râsul. Repetăm, la zece ani de la Colectiv, timp în care am mai avut și cazul Crevedia, alt punct de reper pentru istoria nepăsării noastre.
În contextul discuțiilor despre apărare, a chemării rezerviștilor la instrucție făcute la mișto și a pregătirii populației pentru un eventual atac străin, vorbele lui Ilie Bolojan ne ridică moralul la fel de mult ca măsurile de austeritate. Ni se dau asigurări că suntem complet incapabili să îngrijim doi răniți în urma unei explozii de la o acumulare de gaze într-un bloc de locuințe. Oare cum o fi dacă, Doamne ferește, în loc de o țeavă de gaze, în orașele noastre se vor opri niște rachete sau niște drone? Vor ieși guvernanții și se vor scuza că au fost ocupați cu furatul?
Nu, nicedum! Îl vor trimite pe Arafat la televizor să ne spună că toți răniții sunt bine, că se face tot ce trebuie pentru salvarea lor, dar în străinătate. De ce acolo? Simplu, pentru că ăia din străinătate au furat și ne-au colonizat ca să aibă ei spitale bune, în timp ce noi stăteam aici și făceam skandenberg cu hoția și prostia.