Îl urmăresc de multă vreme pe YouTube pe Lee Morris, de la Fstoppers. Mi se pare un om de bun simț, cinstit, darnic și profesionist. Îi văd clipurile cu plăcere și, uneori, învăț cîte ceva de la el, alteori îi admir tehnica, entuziasmul și spiritul critic. Omul e fotograf și, de vreo 15 ani, postează clipuri pe YouTube. La fel ca mulți alții, a sărit de cur cînd Inteligența Artificială a început să fabrice fotografii de o manieră publicitară impecabilă, cu echilibru, nuanțe, umbre, fundaluri perfecte. Că asta vrea proprietarul produsului: sclipici pe ochi. Și a explicat cîtă muncă trebuie să facă pentru un simplu produs. Lumini, obiective, aparat, materiale, suporturi, comenzi speciale de serie mică. Și, după ce cheltuiește mii de dolari, vine cineva care a dat 10 dolari pe cîțiva API de la un program foto dăștept și face același lucru. Dacă nu mai bine, fără ore lucru în LightRoom sau Photoshop. La urma urmei, nici nu mai trebuie să iei avionul, trepiedul, bilet de transport, să plătești taxe, sejur, ca să pozezi un vulcan sau un pangolin uriaș. Scrii un prompt și, cu 10 dolari, clientul e mulțumit. Iar tu obții un profit de 10.000%.
Dar unde-i soare e și nor, cum ar zice Gellu Naum. Pentru că nici oamenii nu se lasă mai prejos. Cultura americană a banului stors din piatră seacă a dat roade și pe YouTube și singura salvare pare să fie hulitul AI. Dar să îl las pe Lee să vorbească: „Creez conținut pe YouTube de peste 15 ani. La început, era un fel de Vest Sălbatic. Nu știam ce era legal și ce nu. Așa că, la început, desigur, toată lumea folosea în videoclipurile de pe YouTube muzică de tot soiul. Însă YouTube a creat un sistem automatizat […] pentru a detecta piesele protejate. Dacă foloseai mai mult de 30 de secunde dintr-o melodie, platforma contacta titularul drepturilor de autor și îl întreba: „Ce vreți să facem cu acest videoclip? Vreți să-l eliminăm sau vreți să luați toate veniturile din publicitate de la creatorul care l-a realizat?” Așa că, acum 10, 12 sau 13 ani, am decis că nu vom mai folosi muzică protejată prin drepturi de autor. Nu merita riscul.” Lee a căutat saituri care vindeau dreptul de folosire asupra unor piese. Nu erau nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar erau bune ca fundal. Așa că a investit, de-a lungul timpului, peste 10.000 de dolari și și-a construit o bibliotecă (legală) din care folosea, în funcție de context, ce îi gîdila plăcut urechile.
«Acum câțiva ani, am realizat un videoclip pe YouTube în care îi făceam cadou tatălui meu un automobil clasic, un Camaro. A ajuns să fie cel mai scump videoclip pe care l-am realizat vreodată, dar și cel mai popular. Pe măsură ce începea să adune din ce în ce mai multe vizualizări, am primit o sancțiune pentru încălcarea drepturilor de autor. Cineva pretindea că deține drepturile asupra uneia dintre numeroasele piese muzicale folosite în videoclip, o piesă pe care o cumpărasem în mod legal de pe unul dintre site-urile care comercializează muzică fără redevențe. Aveam posibilitatea să contest revendicarea. Și am făcut-o. Am spus: „Nu, am cumpărat această piesă”. Am primit înapoi un e-mail de o singură propoziție, în care mi se comunica pur și simplu: „Contestația dumneavoastră a fost respinsă. Titularul drepturilor de autor va primi toți banii.” În acel moment, poate că videoclipul depășise deja un milion de vizualizări. Și trebuia să decid ce să fac.» Așa că, de bună credință, și cu factura în mînă (mîna nepotrivită, precum vom vedea mai departe, sora lu’ aia cu ceas) Lee a lăsat clipul să ruleze mai departe. Dar nu a văzut nici un ban din milionul de vizualizări. Mai clar: YouTube are două miliarde și jumătate de utilizatori, care sînt bombardați cu reclame (după cum v-a explicat colegul Dan Darie), iar o fracțiune din prețul lor, plătit către Goagăl, intră și în buzunarul creatorului de conținut. Mi-e cam jenă să-l numesc pe Lee atît de urît, dar nu am încotro. Așa e povestea, așa o dăm mai departe. Omul și-a zis: o fi vreun bug.
Doar că, la scurt timp, eroul nostru primește o nouă înștiințare pentru încălcarea drepturilor de autor. Caută și-și găsește achiziția pe PremiumBeat.com. Degeaba. YouTube îi comunică sec: „Ați pierdut contestația.” Din clipa aia, primește revendicări pentru sute de videoclipuri, realizate cu ani și ani în urmă. Cum se poate? Iată cum: deși le achiziționase corect, saiturile și-au încasat banii, apoi au închis firma, iar drepturile au plecat înapoi, fără chitanță. Și Lee a pierdut tot ce cîștigase cinstit. Problema, spune el, e că există, spre deosebire de modesta lui persoană, profesioniști care au creat videoclipuri profesioniste, cu invitați, în care analizau muzica, o desfăceau în bucăți, o cîntăreau și o explicau. Situația lor e una de nedescris: s-au trezit futuți și cu banii luați. Ce vreau să spun e că e foame de bani, băieți, foame mare, mai agresivă și mai lacomă decît cea românească. America ar putea să ne învețe cum să scoți bani din piatră seacă și să facă plici.
Dar cazul care mi s-a părut că atinge limita patologicului avocățesc e cel al unui muzician, prezent pe YouTube cu numele Davie504. Omul acesta a primit o revendicare pentru că nu a cîntat nimic. Exact așa. A intrat cu o chitară într-o cameră insonorizată (anecoică) și și-a plimbat degetele pe corzi, fără să se audă nimic. Nefericitul a „interpretat” The Sound of Silence în cea mai silențioasă sală din lume. Iată declarația împricinatului: „Nu am interpretat o versiune proastă a piesei. Nu am interpretat o versiune bună a piesei. Nu am cântat deloc melodia.” Imediat i-a venit somația. Păi, cum?
(va urma)