În vremurile bune ale Plaiului cu boi, m-am trezit la redacție cu un domn pe nume Joaquin Gonzalez, care mi-a pus în brațe colecția revistei La cabra. Fiecare popor are animalele politice pe care și le merită, mi-am zis eu, convins că domnul cu pricina practică aceeași pîrdalnică meserie ca subsemnatul, trăind adică din lîna aspră și din brînza usturoiată a pamfletului.
Răsfoind cîteva pagini, am descoperit cu uimire că revista La cabra se ocupa chiar de capre și că Don Gonzalez era starostele crescătorilor de caprine spaniolești. Mai bine zis fusese pînă nu demult, cînd, paralizat pe un pat de spital în urma unui accident de mașină, auzind că i s-a evaporat consoarta, s-a ridicat ca Lazăr din mormînt, și-a vîndut ferma și s-a ostracizat la gurile Dunării în așteptarea Leviatanului.
Preumblîndu-se prin țara culegătorilor de căpșuni, a descoperit că biata capră românească, condamnată la o haiducie prepetuă printre mărăcinișuri și scaieți, dă lapte puțin, dar de o calitate mai bună decît laptele fostelor sale eleve de pension andaluz.
Ca un erou civilizator, Don Gonzalez ar fi vrut să le predice băștinașilor din Biblia sa căprească, să-i învețe pe crescătorii de capre mioritici cum se poate face o cooperativă agricolă într-un sat prăpădit, cu cîteva mulgători automate și un bazin de răcire a laptelui folosit în comun, ca să nu vină mai tîrziu coana Europa să le dea peste dește.
Lăsîndu-l pe spaniol să creadă că revista Plai cu boi e editată de Ministerul Agriculturii, l-am luat de mînă și i-am făcut cunoștință cu domnul Flutur, apoi cu domnul Cioloș, cărora le-a expus planul său de evadare a țăranului român din Evul Mediu.
Înțelegînd că spaniolii trecuseră cu ani în urmă prin aceleași boli ale integrării de care sufeream și noi, ministrul Cioloș l-a angajat pe doctorul Gonzales pe post de consilier fără remunerație. Auzind că un spaniol nebun are de gînd să-i poarte prin văgăunile patriei, ca să-l ajute pe badea Gheorghe să buchisească tainele accesării de fonduri europene, haita funcționarilor din minister nu s-a lăsat scoasă din măcelărie cu nici un chip, reușind în trei săptămîni să-l arunce pe strănepotul lui Don Quijote pe scările instituției ca pe un trouble-fête.
Au trecut de atunci vreo șapte ani și capra românească, considerată vaca săracului, a rămas la fel de analfabetă ca și stăpînul ei, care nu-și mai poate comercializa laptele la tarabă, că n-are tanc de răcire în dosul șurii și nici mașină turbo ca să-l transporte în mai puțin de două ore de la stînă la oraș. Și ca bucuria să-i fie deplină, Victor Ponta i-a mai pus impozit, zilele astea, și pe parul de care-și leagă măgărușul.
Fiindcă nu mai știu unde să dau de domnul Gonzales ca să-mi explice cum ar putea băbuțele hăituite de inspectori prin piețe să supraviețuiască, gîndii că o soluție de avarie ar fi să se scrie pe sticle că e lapte pentru pisici, atîta vreme cît Bruxelles-ul încă nu le interzice felinelor să leorpăie lapte proaspăt.
Din pacate ai perfecta dreptate Maestre si cele de mai sus se incadreaza in „nu ne vindem tara” slogan prin care s-a devalizat economia Romaneasca, care in loc sa fie data la firme consacrate occidentale a cazut prada cruntei coruptii locale!
eu n-am vrut-o, si ca si alte milioane de romani, nu am fost intrebat daca vreau sau NU