Oricît de bine ar fi fost redactată legea care pedepsește cultul lui Ceaușescu, al legionarismului și al extremismelor de tot felul, tot s-ar fi agățat unii de ea.
Primii care au găsit de cuviință să se victimizeze sînt vechii cîntăreți ai ceaușismului. Au mai sărit în sus și membri ai renăscutului și apoi decedatului partid legionar Totul pentru Țară, plus diverși admiratori mai noi ai Căpitanului Zelea Codreanu și ai lui Ceaușescu.
Ceaușescofilii profită de termenul „cult al personalității”, care apare în lege, pentru a încerca să o reducă la absurd. Dacă cineva laudă Casa Poporului, rebotezată Palatul Parlamentului, face cultul personalității celui care „a construit” acest imobil? Asta se întreabă un fost parlamentar peremist, Marius Marinescu, protectorul cîinilor fără stăpîn. Sau cum e cu cei care se duc cu flori și lumînări la cimitirul Ghencea, de ziua de naștere a lui Ceaușescu? Întrebările de acest fel ar fi devenit simple futilități dacă legiuitorii ar fi definit, fie și într-o paranteză, ce înțeleg, juridic, prin cultul personalității. În privința evaluării lui Ceaușescu însuși, ca om politic, sînt istorici care-și pun întrebarea dacă nu cumva cercetările asupra activității Conducătorului n-ar putea fi considerate contribuții la cultul personalității sale. Se vede, totuși, de la distanță uriașa deosebire dintre politicienii care încearcă să capete notorietate elogiindu-l pe Ceaușescu și istoricii preocupați de acest subiect. Dar cîtă vreme legea nu spune care e diferența dintre cultul și cercetarea personalității, istoricii au dreptate să se teamă că s-ar putea găsi procurori care să-i trimită în judecată.
Susținătorii legionarismului, la rîndul lor, sînt otrăviți că în această lege e pus semnul egal între legionari și fasciști, fiindcă – susțin ei – n-a existat nici un proces prin care Legiunea să fie echivalată cu fascismul și condamnată ca atare. Mai mult, zic ei, există istorici – unul dintre ei e Dan Berindei – care afirmă că acest partid n-ar fi de sorginte fascistă. Ceea ce filolegionarii se fac că uită e că, după rebeliunea din ianuarie 1940, Ion Antonescu nu le-ar fi putut intenta legionarilor un proces pentru fascismul lor, pentru simplul motiv că atunci România era aliată cu statele Axei, în care la putere erau partide fasciste.
După război, un proces al legionarismului n-ar fi fost convenabil nici puterii comuniste, fiindcă asta ar fi dus la dezvăluirea politicii tovarășilor de drum, din perioada în care PCR s-a folosit de foști legionari atît pentru a-și îngroșa numărul, cît și pentru a-i folosi la rezolvarea treburilor murdare ale partidului. Dar chiar dacă în retorta istoricilor nu reiese că partidul lui Corneliu Zelea Codreanu și, ulterior, al lui Horia Sima ar fi fost fascist, e imposibil să susții că acest partid n-a fost extremist și antisemit, iar asta cu probe, nu pe vorbe.