Dacă azi citiți în românește ce conțin bomboanele de ciocolată venite din Belgia, alifiile aduse din China sau manualele de întrebuințare ale instrumentelor casnice de tot felul, asta i se datorează lui George Pruteanu. Adică legii sale care-i obligă pe toți cei care vînd vreo marfă de import în țărișoara noastră s-o prezinte pe românește. Importatorii autohtoni, dintre care mulți erau foști securiști, s-au împotrivit din răsputeri proiectului legii sale, fiindcă le-ar fi dat bătaie de cap. George s-a luptat vreo șapte ani ca să-și vadă legea trecută de Parlament. Cînd i-a venit ideea, Pruteanu era senator al PNȚCD-ului. A plecat cu ea în dinți la PSD și a ajuns cu ea, încă nevotată, la PRM. Senatorul a dus muncă de lămurire pe la toate partidele, de ajunseseră parlamentarii pe care-i oprea pe culoare să știe dinainte ce avea să le spună. Dacă jurnaliștii îl întrebau despre vreo chestie la zi, tenacele politician venit de la Iași le vorbea mai întîi de legea lui, pentru care se aștepta la recunoștință națională. A apucat s-o vadă votată, înainte de a-și termina ultimul mandat de senator. George avea o naivitate de copil răsfățat de la care i s-au tras multe. Își închipuia că tot ce făcea el era bine, așa că, atunci cînd s-a prins că intrarea în partidul lui C.V. Tudor fusese greșeala vieții sale, în ciuda legii care-i poartă numele, s-a lăsat cuprins de o depresie fără leac. I se părea că patria e nerecunoscătoare, pe Vadim Tudor îl detesta și i se urca sîngele la cap cînd vedea că mulți dintre prietenii lui nu-i mai dădeau bună ziua decît din politețe. Liniștea i-a adus-o un ucigător atac de cord, în timp ce legea lui producea efecte printre consumatorii români care știau să citească.
Legea lui Pruteanu și patria nerecunoscătoare
