Ştirile din ultima vreme v-au dat impresia că parlamentarii români sînt nişte imbecili cronici, paraşutaţi în posturi de o rasă extraterestră care produce emisiunea de succes galactic Jackass de România? Asta e, mass-media denaturează adevărul. Nu există nici un fel de extratereştri, jur pe coiful meu de staniol şi pe vederile trimise de Lordul Xenu de pe planeta Kolob. În altă ordine de idei, dublarea filmelor în română, secţia maghiară a UMF, „cei care au picat Bac-ul au voie să facă un an pregătitor de facultate pe banii statului“ şi altele la fel sînt doar nişte banalităţi. Serios, orice prost se putea gîndi la aşa ceva. Dar noi vrem să evoluăm, aşa că-i musai să luăm exemplu din legislaţia unor ţări mult mai civilizate.
Aţi văzut Mireasa era în negru? Capodoperă a genului, nimic de discutat. Da’ nu e singura. Juriştii francezi sînt la fel de talentaţi ca şi moş Truffaut şi se mîndresc cu opera legislativă Mireasa era în…gropată de ani buni cînd s-a făcut nunta. Ultimul caz e taman pe dos, dar asta nu contează: Karen Jumeaux a vrut, Nicolas Sarkozy a încuviinţat, răposatul Anthony Maillot (omorît cu doi ani în urmă de un şofer beat) s-a trezit însurat. Francezii au scandat „L’amour toujours!“, iar vecinii lor mormăie şi-acum speriaţi „Handicapaţilor, din cauza voastră începe Apocalipsa cu zombie!“.
Şi tot în Franţa, nici un proprietar nu-şi poate boteza porcul Napoleon. Mda, asta e inutilă la noi, românii nu-şi bat capul cu nume atît de complicate. Ei merg pe variante tradiţionale: „domnule preşedinte“, „domnule ministru“, „domnule senator“.
Cred că diferenţa dintre SUA şi România stă doar în terminologie. De exemplu, în Alabama căsătoriile incestuoase sînt legale. În zonele rurale din Iaşi, Vaslui, Olt şi alte 38 de judeţe ele sînt „obişnuite“.
În Germania, o pernă e considerată „armă pasivă“. Francezii sînt mai duri şi clasează scrumiera drept „armă mortală“. Lămuriţi-mă şi pe mine: naţiile astea s-au bătut în două războaie mondiale sau în cine are baloanele mai colorate la Gay Parade?
În Suedia, proprietarii de teren sînt limitaţi pe adîncime: fix jumătate de metru, nici mai mult, nici mai puţin. Şi ce se întîmplă dacă ajungeţi la un clasic „doi metri sub pămînt“ (că se întîmplă, măcar o dată în viaţă)? Greu de zis. Nu e ca şi cînd v-aţi putea aduna în faţa Guvernului să protestaţi cu „Ne omorîţi cu chiriile astea!“.