Cine crede că Lia Bugnar mai are nevoie de prezentare înseamnă că nu a trăit de multă vreme în România. Dramaturgă, scenaristă, actriță, promotoare și, la urma urmei – chiar dacă e o fată fermecătoare –, o broscuță cu gura mare.
Florin Iaru: Crezi că lumea de azi e mai liberă decît în urmă cu 10-20 de ani?
Lia Bugnar: În anii ’90 cîștigaserăm de curînd libertatea cuvîntului și toți ne găseam o satisfacție în a spune lucrurile pe care nu le puteam rosti înainte. Dar asta ne plasa într-o zonă destul de meschină, de fapt. Satisfacția noastră se limita la a-i comenta pe cei de la putere. Ce mare brînză, nu? Și totuși, era o brînză destul de mare, că, uite, în situația în care sîntem acum, nu mai putem să-i comentăm pe ăștia de la putere. Eu n-am crezut că o să mai ajungem vreodată aici, în punctul asta. Nu am crezut că o să văd oameni pe care-i admir, oameni inteligenți, care pur și simplu te trec pe o listă neagră dacă îți permiți să depeni niște amintiri recente despre vreun personaj care a ajuns la putere. Amintiri recente, da? Nu să zici că scotocești prin arhive și scoți ceva grozăvii. Nu. Pomenești despre ceva recent. „Da’ vă amintiți că X a făcut aia și ailaltă…“ Din momentul ăla, ești trecut pe lista neagră și se uită la tine ca la un om care a fost normal pînă de curînd, dar acum s-a scrîntit. După mine, asta e o formă de dictatură, cea mai rea, că nu mai e nevoie să ne înlănțuie nimeni, ne punem noi lanțurile. Între noi. Și tot noi sîntem și paznicii. Ceva mai urît nu există.
F.I.: Ipocrizia?
L.B.: Ipocrizia e o urmare firească a fenomenului. Există foarte mulți oameni la care instinctul de conservare e mult mai puternic decît dorința de exprimare cinstită. Eu, însă, mă încadrez exact la zicala „gura bate curul“. În dreptul acestei zicale ar trebui pusă poza mea. Am ajuns să spun lucruri…
F.I.: Cum ai ajuns să le spui?
L.B.: Ce contează e că în acest moment nu mai zic nimic, pentru că mi se pare extrem de plictisitor ce se întîmplă. Ne ducem așa de încolonați pe șleaurile anterioare, încît mi-e lene să mai zic ceva, nu cred că ar mai folosi. Mai ales că îmi trebuie doar un pic de răbdare pînă pică fisa publică și începe hula în cor.
F.I.: Dar cît ține și răbdarea asta?
L.B.: Habar n-am. Eu, de felul meu, vorbesc, am reacții imediate. Iubesc cuvintele, îmi trebuie cuvintele. La mine, cuvîntul e ca aerul. Ei, care-i cîștigul meu în perioada asta? Scriu comentarii pe Facebook la diverși cunoscuți care fac niște postări aberante – după care le șterg. Nu apăs niciodată pe butonelul ăla, „Send“. Și așa mă răcoresc. Cum a zis Pintilie la sfîrșitul filmului De ce trag clopotele, Mitică? – „Lasă-i să moară proști!“. Acuma, nu că sînt ceilalți proști și io deșteaptă, da’ e exact lehamitea aia.
F.I.: Dar cum se face că inteligența, care ar trebui să fie culmea umanității, se dă bătută așa ușor?
L.B.: Cred că ne înscriem la o expresie englezească, nu știu dacă avem ceva similar în română: „wishful thinking“. Adică nu cred ce e adevărat, cred ce aș vrea să fie adevărat. Iar această îmbătare cu apă rece e dusă pînă în pînzele albe. Căderea va fi cu atît mai dureroasă. Lumea cu care interacționez eu pe Facebook ori are legături directe cu teatrul, ori iubește teatrul. Și cei care vin la teatru au talent. Talent de spectator. Și atunci, capacitatea noastră de autosugestie (artiști și spectatori) e mai mare ca la muritorii de rînd. Așa că ne ducem pînă în pînzele albe cu autosugestia. Mie îmi place să inventez proverbe, deși e greu, mai toate s-au ticluit deja. Totuși, am inventat unul care zic eu că merge bine de tot zilele astea: „Să te ferească Dumnezeu de prostia omului deștept!“.
F.I.: Ei, există deja: „Unde e multă carte e și multă prostie“.
L.B.: Mi se pare mai bine formulat al meu! (rîde)
F.I.: Dar nu cumva „cartea“ asta, care pare un etalon, acoperă numai o parte îngustă a realității?
L.B.: Da, dar noi vorbim de bărcuța „viață“. Toate lucrurile care se-ntîmplă ne privesc pe toți. Unii pică pe niște surse și le halesc, le înfulecă cu lăcomie – și tu nimerești pe alte surse care susțin exact contrariul. Dar, una peste alta, faci o medie și ajungi la niște concluzii. Mi se pare absurd să îți anulezi toată experiența, toată intuiția, momentele în care ai fost păcălit, ai mizat prost… În general, toate astea ar trebui să te facă mai înțelept. Or, tu anulezi tot și te duci cu capu-nainte exact pe tiparul gafei anterioare.
F.I.: Tu participi la viața publică și prin spectacole, dar și prin opiniile politice care privesc viața cetății. De cîte ori te-ai păcălit, pînă azi?
L.B.: De foarte multe ori.
F.I.: Ți-ai luat-o urît la ultimele alegeri.
L.B.: De data asta chiar nu. Ofertele erau atît de neatrăgătoare toate, încît nu aveai cum să ieși în cîștig, ieșeai în pierdere pe oriunde-o luai. Ce m-a deranjat pe mine foarte tare, însă, a fost poziționarea celor din lumea la care am acces, care nu era una de vot tip Iliescu-Vadim, ci de tip „Cum să eziți cînd ai de ales între un înger și ultimul rahat în ploaie?!“. Or, asta e ceva care te poate scoate din minți, cînd împăratul e gol pușcă.
F.I.: Dar cum ajung oamenii îngeri?
L.B.: Păi, în zilele noastre, sînt atît de multe mijloace care ne violează capacitatea de percepție, încît e ușor de explicat. Tehnic. Poate te pricepi mai bine. Pe vremea lui Ceaușescu noi știam că ne pun portretul ăla peste tot, că trebuie să ascultăm poeziile alea, știrile gogonate, dar toți eram conștienți că e o mascaradă. Ce se întîmplă acum e atît de pervers – nici măcar subtil – și merge pe disperarea noastră. Exploatează disperarea. Și frica. Ele merg mînă-n mînă. Chiar, noi ar trebui să avem un simbol național. Preșul. Care duduie de cîte înghesuim sub el. Uite, eu tare aș vrea să știu exact ce a fost la Colectiv. Cum s-a-ntîmplat ce s-a-ntîmplat acolo. A cui a fost vina? De-adevăratelea. Aș vrea să se vorbească exact despre ce s-a-ntîmplat la mineriade. Ce s-a-ntîmplat la revoluție. Pur și simplu.
F.I.: Dar dacă n-o să ne convină?
L.B.: Foarte probabil că n-o să ne convină. Dar eu vreau asta! Mă deranjează că toți trebuie să fim un fel de documentariști, să luăm tot soiul de versiuni, să le punem cap la cap și să ne facem fiecare varianta proprie. Istoria noastră ar trebui să fie un drept inalienabil. O istorie cinstită. Uite, ’89 e deja foarte departe. Și tot nu poți să afli exact ce-a fost atunci.
F.I.: Deci crezi că e un plan la mijloc?
L.B.: Cred că există oameni pentru care e foarte important ca lucrurile să nu se afle. Și nu cred că, după ce se va duce Iliescu, se va face lumină. Nu a fost numai el.
F.I.: Să vorbim un pic și despre războiul dintre sexe?
L.B.: Din punctul meu de vedere nu a existat niciodată. În timpul vieții mele, mă refer. Cred că există oameni oribili, și bărbați, și femei. Există și oameni buni, și de-o parte, și de alta. Există victime în ambele părți. Și, cînd zic „victimă“, nu mă refer doar la agresiune fizică, ci și la cea psihică, emoțională. Unde ne-ncurcăm e la faptul că bărbații sînt mai puternici fizic și, într-o altercație fizică, au cîștig de cauză de cele mai multe ori. Și aici ar trebui umblat la legi, urgent. Legile ar trebui gîndite în sensul asta. Nu ar trebui sa fie egalitate de drepturi între bărbați și femei cînd vorbim de agresiune fizică, pentru că bărbații și femeile nu sînt egali fizic. Dar, revenind, nu cred că bărbații sînt răi și chitiți să extermine femeile. Acei bărbați care omoară femei sînt dezaxați care ar omori și bărbați, la fel de senini, mulți o și fac. Cel care are capacitatea de a ucide – ucide oameni. Femei, bărbați, copii, tineri, bătrîni, nu contează. Un asemenea om, cînd nu mai are „argumente“, apelează la crimă. Iar expresia „masculinitate toxică“, după mine, e extrem de neinspirată. Nu masculinitatea îi face pe acești oameni să acționeze aberant. Aș zice că dimpotrivă. Un exces de frustrare, neîncredere, instabilitate. Adică inversul masculinității. Cînd o femeie acționează aberant zicem că e „de o feminitate toxică“? Nu. Pentru că nu excesul de feminitate o face să-și omoare copilu’ sau soțu’ sau vecina, ci faptul că e o ființă dezaxată, deviată de pe axa binelui. Acești termeni sînt făcuți, cred eu, special ca să întrețină ideea asta că există un război între bărbați și femei. Cui i-o fi de folos să inoculeze asta în conștiința publică n-aș ști să spun, sau poate aș ști, da’ e mult de vorbit.
F.I.: A ajuns diferendul dintre sexe la un punct culminant? E vreo direcție care trasează un viitor mai corect?
L.B.: Eu pot să-ți dau un caz de regizoare, femeie, care, din cauza feminismului, n-a luat un premiu. S-a dus la un festival important din străinătate unde chiar trebuia să ia un premiu, nu știu, un premiu special al juriului, ceva. O și anunțaseră. Și juriul și-a dat seama exact înainte de gală că nu sînt destule femei premiate, nu ieșeau la numărătoare. Motiv pentru care premiul pe care voiau să i-l dea ei l-au dat unui alt film făcut de două regizoare. Ca să iasă numărul de femei, să fie politically correct. Fie vorba între noi, un film mai prost. Deci, ca să revin la întrebarea ta, nu. Nu așa se echilibrează lucrurile. Mai ales în artă, nu așa. Aceste „mijloace de disciplinare socială“ se întorc de multe ori împotriva categoriilor pe care vor să le protejeze.
F.I.: Care a fost cel mai nasol moment din viața ta profesională sau particulară?
L.B.: O să te dezamăgesc. În clasa întîi, cînd am făcut pipi pe mine, în bancă, fiindcă n-am avut curaj să cer voie să ies pînă la toaletă. Mi s-a părut o situație fără ieșire și așa a și fost. Tot ce-am pățit ulterior în viață s-a putut rezolva într-un fel sau altul.