Atacul de miercuri de la Charlie Hebdo s-a soldat cu multe victime, dar să nu uităm tragediile trecute. Vă mai aduceți aminte când vagoane întregi de caricaturiști au sărit în aer la Londra, în iulie 2005? Sau când turnurile alea gemene în care desenau caricaturi ofensatoare mii de umoriști au fost doborâte de avione deturnate?
Ce vreau să spun e că nu trebuie să credităm satira cu o miză mai mare decât cea pe care o are de fapt. Atacurile de la Paris s-au produs nu doar pentru că niște caricaturiști insolenți l-au desenat pe Mahomed, ci și pentru că, vorba Monicăi Macovei atunci când îndemna lumea să nu voteze la referendum, e război, fraților.
Timp de peste 50 de ani, între 1902 și 1955, o statuie de doi metri și jumătate a Profetului a stat cocoțată pe un Tribunal din New York fără ca nimeni să fie căsăpit. Extremiștii musulmani au organziat numeroase atentate și au omorât mii de occidentali până ca prima caricatură cu Mahomed să apară într-un ziar danez.
Ne place să folosim vechiul șablon al exprimării libere care se opune tiraniei. De fapt, avem nevoie de altă poveste. Caricaturile nu l-au ofensat doar pe Abu Bakr al-Bagdadi, liderul Statului Islamic, ci le-au picat destul de greu și milioanelor de musulmani care trăiesc în Franța, marginalizați de o societate încă nedeprinsă cu depășirea xenofobiei. Publicarea desenelor cu Mahomed lovește în două feluri. Pe de o parte, lezează, ca un veritabil act ireverențios, autoritatea celor care amenință cu represalii sângeroase. În același timp, lovește în sensibilitatea unei minorități marginalizate.
Una dintre greșelile frecvente făcute în ultimele zile de talibanii exprimării libere a fost să interpreteze criticarea publicării caricaturilor ca o capitulare în fața autorității, a amenințărilor. De fapt, desenele cu Mahomed nu lovesc doar în cel puternic (Statul Isamic, Al Qaida), ci și în cel slab (minoritatea musulmană din Occident, pentru care ele reprezintă un gest ostil al majoritarilor privilegiați). În Franța, prin prisma tradiției locale, e vizibil în special gestul ireverențios. În Statele Unite, caricaturile celor de la Charlie Hebdo ar trece drept hate speech și n-ar avea nicio șansă.
O altă greșeală e să spui că desenele din Charlie Hebdo sunt totuna cu Life of Brian. E greu de ascuns însă ostilitatea relaxată a unui creștin alb care șterge pe jos cu Islamul. Pentru a lipsi complet nuanțele de opresiune, ar fi probabil nevoie ca blasfemia, ca gestul sfidător să vină chiar din interiorul comunității musulmane. Poate din partea unui Salman Rushdie cu umor și talent la desen.