Acum 22 de ani, pe 21 decembrie, la prînz, eram în stradă, la Intercontinental. Nu eram doar eu. Mai erau prietena mea, doi colegi de facultate proaspăt exmatriculaţi şi cîţiva oameni cu sacoşe, depăşiţi numeric de securiştii încurcaţi, care nu aveau printre cine să se infiltreze. Cinci-şase mici răufăcători din raza restaurantului „Pescarul“, excitaţi de ceea ce plutea în aer, asigurau revolta.
Era prea devreme. Eroii revoluţiei încă nu se arătaseră, iar ceilalţi români stăteau pe margine, cu bucile strînse. Din noaptea care a urmat n-am reţinut decît fuga noastră pe sub rafale şi o contracţie în stomac. Fiindcă n-am găsit dovezi că m-aş fi căcat pe mine, am dedus că aia trebuie să fi fost senzaţia de libertate. Pentru emoţia din burtă, din piept, din gît, din ochi şi pentru efectele ei de la încheieturile picioarelor, o mulţime de oameni s-a lăsat omorîtă pe străzi. Suma acestor cadavre a fost numită revoluţie. Suma răniţilor – democraţie. Restul vorbelor şi faptelor criminale a oscilat mereu în jurul cuvîntului capitalism. Despre libertate nu s-a mai auzit nimic concludent.
Pînă azi, cînd libertatea a revenit la modă. M-am dus iar la baie, să verific. De astă dată contracţia din stomac era legată de comasarea alegerilor. Asta pentru că regimul Băsescu a prescris populaţiei o dietă săracă în libertăţi, bazată în special pe evitarea elementelor de bază ale democraţiei. Alegerile separate i se par de neînghiţit, fiindcă ar putea avea probleme cu scaunul.
Dar, în meniul oligolibertăţii, comasarea alegerilor nu e singură. Mai avem legea care îi permite ministrului Justiţiei să ceară sancţionarea judecătorilor. Mai e comisia parlamentară care stabileşte colegiile uninominale, comisie în care Opoziţia e copleşită numeric şi neproporţional de reprezentanţii UNPR şi UDMR. Mai este unitatea multidisciplinară formată din SRI, DIICOT, DGA, DGIPI, DNA şi ANAF care are ca misiune distrugerea presei care se opune acestui regim.
Mai e reţeaua de ziare şi televiziuni arondată Puterii, finanţată din bani publici. Mai sînt o grămadă de motive serioase să ieşim iar la Intercontinental, împinşi de acea contracţie a stomacului. Dar unde să ieşi? În parcarea familiei Adamescu? Să strigi „Jos Securitatea!“ sub balconul Fraţilor Păunescu? Oricum n-or să coboare. E inutil. Mai ales că anul ăsta, de revoluţie s-au anunţat ninsori, iar Elena Udrea a lărgit pîrtiile de pe Valea Prahovei. Încăpem pe ele cu toţii, comasaţi. Cît despre libertate, avem destulă. Nu ne opreşte nimeni cînd alunecăm spre dictatură, ca pe o chelie, pe panta statului modernizat.