Le Canard Enchaîné, revista franceză la care ne place să fim raportați (deși eu, personal, sunt mai apropiat de Charlie), scoate, anual, un soi de almanahe. Cam patru, depinde de an. În acest an, unul dintre aceste “Les dossiers du Canard” este despre libertatea de expresie. Pe care meticuloșii noștri colegi francezi o disecă în timp și spațiu francofon. E uluitor de dureros ce fac ei acolo. Pentru că e o muncă de Tolontan și Neag. Noi, de exemplu, n-am putea s-o facem. Nu pentru că nu știm, ci pentru că suntem puțini. Sunt aproape 200 de pagini care iau tot ceea ce înseamnă comunicare în Franța și taie cu bisturiul prin țesuturi. Iese, credeți-mă, mult puroi. În Franța, da? Țara libertății, a egalității și a fraternității. Și a libertății de expresie. Nu e. Dar vă dați seama cum ar fi să realizezi un astfel de dosar în România?
Imposibil,
vă spun eu. Nu mai sunt oameni care să o facă. Nu mai sunt oameni, pentru că nu mai sunt bani. Dar unde sunt banii? Nicăieri. Ei, de fapt, nici n-au mai existat în mod real în ultimii șapte-opt-nouă ani. Atunci când a lovit criza globală, iscată de bula locativă din SUA, primul lucru la care au renunțat companiile mari a fost publicitatea. Șeful de la Săptămâna Financiară îmi, spunea, pe atunci, că cel mai greu lucru va fi ca, după perioada aceea de renunțări în fața multinaționalelor, să mai revii la un preț normal pe pagina întreagă de publicitate. N-a fost greu. A fost imposibil.
Chiar dacă
vânzările și-au revenit, căci oamenii, chiar dați afară din case, mănâncă, se spală, folosesc pastă de dinți, publicitatea în presă n-a mai revenit niciodată la nivelul anterior crizei pe care, de exemplu, Traian Băsescu a negat-o. Dar noi o trăiam, deja, din plin.
Și încă o trăim,
căci criza presei românești e departe de a fi ajuns la final. Bani nu sunt, cerință este, dar audiența vine și ea mai din părți, dacă simte, totuși, că la mijloc e ceva putred.
RTV e cea mai televiziune rea
din câte există azi. E OTV-ul cu spoială al noii generații. Nici măcar nu poți spune că-l evită pe șantajistul nearestat de Lazarus, că nu-l evită. Ce era mai josnic și reprobabil în televiziune a preluat RTV. România TV, ca să fim clari. Cu un patron aflat cu trei picioare în procese penale și cu doi coordonatori de post care cred că gunoiul îi va scoate în față. Da, domnilor Kelemen și Popa, chiar v-a scos în față. Ca gunoaie supreme 🙂
Antena 3,
chiar pierzând din audiența de seară în fața celorlalți angajați politici, are, totuși, un program de zi acceptabil. Știri, comentate, uneori prea mult, alteori insuficient explicativ. Dar, ce să-i faci, ăsta e timing-ul de televiziune. CSF? NCSF.
Realitatea TV, de exemplu,
este amintită aici în siajul unei glorii de mult apuse. Realitatea TV nu mai există. Niște parveniți siniștri, alături de întreținutele lor ieftine, pe care le poți cumpăra cu sandale de 5.000 de lei, au pus mâna pe ceea ce a fost primul post de știri din România. Păcat.
Ar mai fi Digi 24,
căci B1 sau Nașul realmente nu se pun. Ce ar fi de zis? Nimic. Poate, până în august. Vom vedea. Moise Guran a plecat de acolo, ceea ce s-ar putea să fie bine. Vin alți oameni, ceea ce vom vedea.
E presa liberă în România? Nu mai mult decât liberi suntem toți.