Poliția franceză a stat niște ani buni de zile bot în bot cu frații Kouachi și Coulibaly. I-a întemnițat, le-a ascultat telefoanele, i-a interogat și, cu toate acestea, s-a dat neînceperea urmăririi teroriste.
Din ce știm acum, ne dăm ușor seama că nu vorbim despre niște criminali rafinați, ci de niște măcelari începători. Acești măcelari începători au fost lăsați în pușcărie să ia legătura cu cel care le-a devenit mentor în ale terorii jihadiste.
Dacă ei nu au fost interesanți pentru serviciile secrete și pentru Poliția franceză, te întrebi atunci care sînt cei care le-au atras atenția cu adevărat acestor instituții. Probabil vorbim de Bin Laden și Al Zarqawi, care se ascund pe undeva prin cartierele mărginașe ale Parisului, sub atenta supraveghere a serviciilor secrete franceze.
Cu ce ar ajuta o legislație care să permită exigențe și mai mari de control, dacă i-ai avut pe acești băieți în brațe și i-ai mîngîiat pe cap, pentru ca apoi să le dai drumul în civilizație? Poate o fi vorba de antiterorismul sportiv: îi prinzi, te pozezi cu ei și apoi îi pupi în bot și le dai drumul.
Mai degrabă, francezii au nevoie de o legislație care să înființeze o poliție și niște servicii secrete competente. Iar pe ăștia, de pe legea cea veche, să-i lase să se ocupe de amenzi și de mers cu mașina în marșarier.
Printre șefii de stat, de guvern și liderii de partide care au mărșăluit cinci metri la Paris în memoria victimelor atentatelor se aflau băieți cu ștate vechi în schingiuirea libertății de expresie a presei în țările lor. Este de-ajuns să-l vedem în poza de grup pe turcul Ahmet Davutoglu, dintr-o țară unde orice jurnalist critic este un atentat la securitatea națională. Cu maximă ipocrizie, ei au încins un dans al pinguinului în băltoacele de sînge și libertate de exprimare. Iar în acest timp, probabil că-și frecau mîinile gîndindu-se la societățile viitorului în care libertatea absolută va circula nestingherită prin serverele achiziționate de stat.
Sună așa, ca un fel de “Garantat Vanghelie!”