Demisiile conducătorilor ICR au provocat o discuție colaterală, care a scos capul în lume recent, pe valuri de lacrimi amare și amenințări cu autoexilul. Oameni în toată firea, persoane trecute prin coloanele criticilor literari nu mereu binevoitori, tăvăliți în efigie, de confrați invidioși, prin smoală și pene la căptăul unor îndelungate procese bahice, se plâng acum prin studiori de televiziune că le este amenințată libertatea de expresie, că sunt linșați mediatic.
Teama domniilor lor nu se trage de la drobul de sare pe care le este enorm de lene să-l mute de deasupra leagănului copilului, ci de la articolele din ce în ce mai dese care le contestă, de-a valma, calitățile intelectuale și dreptul de a fi favorizați ai sorții într-o lume plină de orgolioși în care fiecare se vede fie câștigător al Nobelului pentru literatură, fie urmaș direct al lui Leonardo, fie unsul pe mământ al filosofiei germane.
Pentru că, pur și simplu, oameni mai mult sau mai puțin îndreptățiți își dau cu părerea despre opera și veniturile intelectualilor care îl susțin pe Băsescu, aceștia consideră că libertatea de expresie le este amenințată.
Nu a spus nimeni că le închide editurile, colegiile sau ziarele pe unde publică, nu a trimis-o nimeni pe Sabina Fati la licitația pentru marca Evenimentul Zilei cu bani pe care nu îi putea strânge într-o viață, nu a dat nimeni ordin ca evazionistul Nicolae “Niro” Dumitru să nu mai finanțeze platformele de exprimare ale PDL, căci altfel ar putea fi deblocate dosarele despre Dragonul Roșu. Nimeni nu le-a ascultat telefoanele și nimeni nu a făcut publice, ilegal, date din contractele lor private și confidențiale. Șeful fiscului nu a ieșit la televiziunile de știri pentru a fruniza date false despre operațiunile financiare ale Humanitas și nici nu a aruncat cu noroi în firmele care sponsorizează transportul motorizat al filosofilor Liiceanu și Pleșu.
Și, deși nu li s-au întâmplat aceste lucruri prin care au trecut multe publicații și instituții media ostile lui Traian Băsescu, deși nu au fost împinși, economic, la trecerea exclusiv pe online a opiniilor lor, intelectualii autodeclarați de dreapta își simt amenințată libertatea de expresie.
Probabil că în universul lor, libertate de expresie înseamnă dreptul de a scrie orice, de a susține pe oricine și de a ataca pe oricine fără a primi, însă, replică, fără a ți se contesta judecata. Ori asta nu este libertate de expresie, ci libertatea de a avea opinie unică, oficială și neatacabilă. Și nu este nici gândire de dreapta, ci gândire de extremă, pe care o poți balansa între stânga și dreapta, atribuind-o oricărui mare gânditor de la Hitler la Stalin, cu halte scurte prin orice dictator mai mic.
Pentru ca Mircea Cărtărescu să nu emigreze, ar trebui, probabil, interzise comentariile de pe siteuri, interzise blogurile și scoși în afara legii toți cei care nu sunt adoratori ai “Levantului”. Pentru ca Gabriel Liiceanu să nu mai umble din televiziune în televiziune ca o babă plângăcioasă, ar trebui ca toți să fim alinați în careu și să-i ascultăm smeriți spusele, după care să aplaudăm frenetic și să ne smulgem hainele în goana după autografe.
Nu, libertatea de expresie a lui Mircea Cărtărescu nu este amenințată. Nici libertatea de expresie a lui Mircea Mihăieș, care se poate tăvăli în continuare pe jos, azvârlind cu imprecații în toți dușmanii declarați ai lui Traian Băsescu. Sunt amenințate doar fondurile publice din care s-au hrănit sau continuă să se hrănească unii dintre ei. Poți asigura confortul financiar al unui mare autor sau gânditor, dar nu ai de ce, din bani public, să plătești editorialiști. Nimeni nu le contestă dreptul de a avea orice opinie doresc, populară sau impopulară. Le este contestat doar privilegiul de a sta mereu în fața robinetului cu fonduri de promovare, sau dreptul de a-și vinde conștiința pentru a ieși mereu câtigători la tragerea la sorți a banilor publici.
Dacă intelectualii revoltați de astăzi vor înțelege că, ieșind cu opiniile lor în spațiul public, se expun criticii lui “Costel 21 răzbunătorul” sau oricărui frustrat online și nu vor considera asta un linșaj mediatic, nimeni nu le va reproșa nimic. Dacă vor accepta ideea că oricine poate avea altă părere decât ei, ar putea deveni chiar simpatici. Dar e inacceptabil să ne pretindă că trebuie să stăm calmi, cu capul pe butuc, așteptând verdictul tăios al sinecurii lor ascuțite pe polizorul guvernamental.