E fascinant cum demitizează americanii chestii. Americanii, mistificatori prin excelență. Printre criticii de film de peste Ocean umblă vorba că asta face Steven Spielberg în acest „film monumental”, cu 12 nominalizări la Oscar și avantajul strategic de a fi lansat în 2012, la exact 150 de ani de la abolirea sclaviei în America: demitizează și face, în fine, lumină într-un context rasial eminamente întunecat! Din cîte-am înțeles, cel mai influent regizor de la Hollywood are curajul nebun, ba nu, cutezanța revoluționară de a umaniza decisiv statuia de marmură a Sfîntului Abraham. În jurul căreia sacerdoții aboliționismului au construit Lincoln Memorial, de teamă să nu i se cace porumbeii-n cap.
Și, mă rog, ce face Spielberg în acest sens? Monumentală surpriză: ne informează că Abraham Lincoln nu era Maica Tereza! Că, în temerarul și liberalul său demers de a elibera omul negru de sub jugul sudist al sclaviei, și-a trecut în cont niște decizii moralmente discutabile. A negociat la sînge, pe fronturi paralele. A cumpărat voturi de la democrați (niște caricaturi isterice și retrograde, cum reiese din film). A tras niște sfori unse cu toate alifiile. A fentat niște legi strîmbe și niște oameni proști (de o stupiditate neplauzibilă, caricaturală și ea, ca să fie clar pentru toți meltenii din Louisiana cît de ridicol și absurd e să fii rasist). Apoi a profitat la maximum de prerogativele cu iz dictatorial pe care le avea pe timp de război.
În fine, cînd situația morcovului din cur devenise presantă, vizionarul președinte a ridicat vocea la colegii republicani care, cu excepția aboliționistului hardcore Thaddeus Stevens (Tommy Lee Jones), nu păreau a înțelege în ce constă importanța istorică urgentissimă a amendamentului. Cu alte cuvinte, înțelegem, în fine, cu toții (cetățenii, cinefilii, retardații și negrii din Harlem) că al 16-lea președinte american a fost un politician. Care s-a comportat ca atare, într-un climat problematic și beligerant, cum sînt mai toate contextele politice democratice. Epocale dezvăluiri. Mulțumită lui Steven Spielberg, încep să cred că Abraham Lincoln a existat, cu adevărat, în realitate.
Cunoscătorii fenomenului au sesizat însă altceva: că fabuloasa demitizare a lui Abraham Lincoln made by Steven Spielberg e dublată, în dulcea tradiție hollywoodiană a efectelor speciale, de o grandioasă resanctificare. S-o spunem pe șleau: în cruda realitate a secesiunii, Sfîntul Abraham a fost un fel de Zeus Băsescu. Genul acela de avocat de la țară (recte Kentucky) abraziv, pragmatic, voluntar, care-și sufleca energic mînecile spre a-și lustrui singur pantofii. Și care, aflînd că Ulysses S. Grant era un militar controversat, cu o remarcabilă înclinație către whisky și măcel, și-a îndemnat generalii firoscoși să devină cu toții alcoolici, dacă asta-i garantează cumva victoria (îi mulțumesc pe această cale lui Alin Bogdan pentru amănunțita lecție de istorie americană). Deloc surprinzător: în realitatea cosmetizată a filmului* în culpă – în care politicienii dezbat controversata eliberare a negrilor într-o retorică politică de secol XXI, spre a servi, vom vedea, unor scopuri colaterale –, Lincoln citează motivațional din Euclid. Apoi se-nchide-n el, ca un ceaslov cu pălărie. Meditativ, însingurat. Împovărat, la modul aproape metafizic, de gigantica sa misiune istorică. Într-o lumină crepusculară, de un covîrșitor dramatism cinematografic, căreia doar un intelectual rasat i-ar putea supraviețui fără să-i iasă bube sau măcar un Oscar.
Sînt însă convins că, în ciuda tuturor acestor tușe groase de liberalism hollywoodian, președintelui Barack Obama – „Noul Lincoln al Americii”, după cum îl tot reșapează o echipă de super-profesioniști în marketing politic – i-a plăcut enorm filmul democratului (simpatizant & finanțator) Steven Spielberg. În fond, ideea decisivă din spatele mărețului edificiu cinematografic e că orice scop nobil scuză mijloacele mai mult sau mai puțin fetide. Or, dincolo de istorie, ideologie și Oscaruri, de excelentul Tommy Lee Jones și de abilul director de imagine Janusz Kaminski, scopul final este Obama. Iar mijlocul este Lincoln. Afișul filmului (care evocă un profil desprins dintr-o campanie electorală a președintelui american) este, singur, edificator în acest sens. În fine, mi se pare fascinant că, înainte de premiera acestei ipocrizii monumentale, mulți tineri americani erau convinși că al 16-lea președinte american a fost democrat. La fel ca al 44-lea.
P.S. Să-l întrebe cineva pe Nae Caranfil dacă e interesat să facă un film despre cum i-a dezrobit Cuza pe țigani, în 1864. Sînt curios ce zice.
* Lincoln (SUA, 2012). Regia: Steven Spielberg. Cu: Daniel Day-Lewis, Sally Field, Tommy Lee Jones și mulți alții.
Publicat în Cațavencii, nr. 5(83), 2013
