E poet, prozator, eseist. Profesor universitar. Liviu Antonesei a fost unul dintre puținii noștri disidenți adevărați. Vremelnic senator în Parlamentul României, Antonesei e una dintre vocile care contează în societatea civilă de azi.
Cristian Teodorescu: Ce rost mai are intelectualul în România?
Liviu Antonesei: Mai întîi, eu am cîteva reticențe în privința utilizării termenului de intelectual în ce mă privește, mai ales de cînd cei atașați acestei categorii devin adepții și chiar fanii diverșilor politruci trecători. Pentru mine, singura definiție valabilă a intelectualului este cea formulată de Foucault, într-un interviu, pe cînd eu eram încă un copil: „În schimb, eu știu ceea ce este un intelectual, adică un individ cerebro-spinal – să am creierul atît de suplu cît este posibil, iar coloana vertebrală atît de dreaptă cît e necesar”. Dacă aplic această definiție pe meleagurile noastre nu văd o mare aglomerație. Mai direct, eu cred că așa-zișii intelectuali publici, cum mai sînt porecliți, se grăbesc să dea răspunsuri de-a gata publicului cu pricina, cînd rostul lor ar fi să pună întrebări. Iar cînd publicul este abuzat, în orice fel, ar trebui să dea răspunsul acela simplu despre care vorbea cu îndreptățire Camus: „Nu!”. În ce mă privește, mă socot scriitor.
C.T.: Ce s-a ales din grupul disidenților din Iași, de pe vremea lui Ceaușescu?
L.A.: Grupul acela era un grup cu geometrie variabilă, era alcătuit din mai multe cercuri care nu se suprapuneau perfect, mai degrabă se intersectau. Era alcătuit din tineri care colaborau la revistele studențești ieșene și alți scriitori tineri. A căpătat mai multă coerență și consistență după marea anchetă începută de Securitate în mai 1983. Eu abia atunci mi-am dat seama că unele din atitudinile mele erau și politice, pînă atunci mă socoteam pur și simplu, ca orice tînăr cu minte proprie, un nonconformist. O parte dintre noi, începînd cu Dan Petrescu, am ajuns la atitudini politice mai deschise. După 1989, cînd presiunea regimului a încetat, grupul s-a împrăștiat în lumea largă, începînd cu Bucureștiul și sfîrșind cu Franța sau Statele Unite. De-o bucată de vreme, am început să și murim – Luca Pițu a plecat primul, acum un an. După încă o jumătate de an, ne-a părăsit și Dorin Spineanu…
C.T.: I-ai mai văzut pe securiștii care te urmăreau pe vremuri? Știi ce s-a ales de ei?
L.A.: În primele luni de după decembrie 1989, cînd erau încă în custodia armatei, i-am văzut pe cîțiva pe stradă. Odată eram cu Luca și cîțiva amici și am zărit un grup în care erau doi dintre ei, ne-am făcut că ne îndreptăm energic în direcția lor și au luat-o la fugă printre copacii din Parcul Copou, unde eram. Un fel de răzbunare simbolică. Ultimul șef al Securității din Iași a fost șeful SRI Botoșani pînă cînd a explodat știrea în presă. Bănuiesc că gradele mari, mai în vîrstă, au fost pensionați, cei tineri fiind păstrați măcar o bucată de vreme în SRI… De la acele întîmplări post-revoluționare nu mai știu ce s-a întîmplat cu ei, dar am o bănuială că nu le merge prost! Era să uit – prin februarie 1990, cînd era un fel de grevă a presei, iar eu în greva foamei, din motive de cenzură tipografică, și cînd negociam cu prefectul provizoriu, îl zăresc pe un fost paznic de-al nostru întronizat șef al direcției pentru drepturile omului! Probabil, după principiul „cine le-a încălcat știe cum trebuie respectate”! Am făcut un scandal monstru și l-au dat afară. După vreo cinci ani, dau nas în nas cu el, cînd cobora dintr-o mașină scumpă. S-a oprit și mi-a mulțumit că cerusem darea lui afară. Da, ajunsese reprezentantul pentru România al unei mari firme germane de papetărie!
C.T.: Unii spun că ești un tip dificil. În ce relații ești cu tine însuți?
L.A.: Unii spun însă că sînt un om de treabă! Știi și tu cum este cu percepția publică a persoanei tale. Cred că în ultimii vreo patruzeci de ani, de cînd am descoperit budismul tibetan, relațiile cu mine însumi s-au ameliorat, poate m-am mai ameliorat și eu…
C.T.: Mai ești de vreo parte a politicii?
L.A.: Sînt mai degrabă de partea celor care suferă din pricina politicii! Cum am făcut politică în ilegalitate, în opoziție și la putere, aceasta nu-mi mai spune nimic ca o posibilă ocupație personală. Structural sînt un fel de libertarian, dar cum libertarianismul este o pasăre singuratică în România, m-am simțit apropiat de orientările liberale, respectiv PNL și, desigur, PAC, în care am fost și membru, și am exercitat diverse atribuții. Am plecat din politică în 1998 și am senzația că sînt mai tînăr acum decît eram atunci! Am și votat pînă în 2004, cînd, votînd răul cel mai mic, am văzut că acesta era de dimensiunile Everestului! M-am abținut pînă în 2014, cînd am votat răul cel mai mic și am dat de Marele Mut. Am votat și la localele de anul acesta candidatul independent, în fapt inițiator al grupului Pentru Iași, care a și cîștigat. După mișcările din iarna lui 2012, constat o relansare a mișcărilor civice mai peste tot în țară, de data aceasta, cum e firesc, de jos în sus, și salut asta. Am sprijinit procesul acesta la Iași. Cum partidele par incapabile să se reformeze – au ratat și întinerirea, și feminizarea –, nădejdea mea este presiunea civică și, într-un ceas fast, apariția unor altfel de partide. Succesul USB îmi dă speranțe în această privință.
C.T.: De ce ai demisionat din Uniunea Scriitorilor?
L.A.: Din USR am demisionat acum vreo douăzeci de ani, din pricina politicii voluntariste de conducere a regretatului Laurențiu Ulici. Cînd a murit Eugen Barbu a dat un loc de înmormîntare din rezerva USR la picioarele lui Eminescu, fără să consulte consiliul. După puțină vreme, l-a înlocuit la fel de abuziv pe redactorul-șef de la Convorbiri literare cu „nepotul lui Rilke”, cum îl porecleam noi, încă din anii ’80, pe inițiatorul unei cabale locale. Am plecat toată redacția, dar eu am plecat și de la revistă, și din consiliul USR, și din asociația de breaslă însăși…
C.T.: Te-ai însingurat ca să scrii sau din alte motive ?
L.A.: Eu m-am socotit un singuratic cordial mereu, deci am și eu niște prieteni, unii departe, sînt atent la ceilalți, urmăresc ce se întîmplă, sînt foarte activ pe blog-ul meu, care are un cerc mai mare decît speram eu de cititori… Și, ceea ce este mai important, pe blog am regulile mele, nu ale altora, cum se întîmpla pe Facebook, pe care l-am părăsit în februarie, după vreo șase ani de prezență frenetică, prea frenetică…
C.T.: De ce ar trebui să fiu pesimist în România?
L.A.: Cred că optimismul, pesimismul, scepticismul sînt niște dimensiuni ale ființei care țin destul de puțin de contextul socio-istoric, deși contextul le poate scoate mai în față unele în raport cu celelalte. Trebuie să recunosc că nu am avut parte, în ultimii aproape treizeci de ani, de un context pe măsura speranțelor pe care ni le făcuserăm în clipa eliberării. Din acest motiv, depresia pare mai accentuată chiar decît este. Depresia aceea promovată de presă. Din această pricină, nu se observă micile succese, ba chiar nici cele mai mari. Cred că au apărut zone în economie, cultură, viața socială etc. care s-au emancipat de presiunea politicii, s-au autonomizat destul de mult. E un semn bun, așa putem spera într-o evoluție ceva mai sănătoasă a comunității noastre.
C.T.: Ce motive de optimism mai avem?
L.A.: Eu cred că, indiferent de structura noastră, putem adopta un fel de optimism metodologic. E strategia mea și a înregistrat unele succese. Pe de altă parte, faptul că structural sînt un fel de sceptic, colorat pesimist, nu e lipsit de unele avantaje. Optimiștii sans rivages nu pot avea surprize plăcute. Eu încă reușesc să mai am!
C.T.: Ce aștepți de la tine?
L.A.: Ehe-hei, s-ar putea spune că, la 63 de ani bătuți pe muchie, nu mai ai ce aștepta de la tine. Totuși, eu mai am așteptări și acesta ar putea fi un semn că sînt încă viu, cum am de gînd să rămîn pînă mor de-a binelea! Mi-aș dori să termin măcar unele din romanele care îmi bîntuie în minte – uneori mai bîntuie și niște caiete de notații – de niște zeci de ani. Unele, altele sînt gînduri mai recente. Anul trecut am scris patru capitole din Max în toate stările sale, dar a venit sesiunea de examene și m-am oprit. A trecut un an, a mai trecut o sesiune de vară, poate reușesc să reîncep lucrul. Să vedem cum mi-o fi norocul, din ce parte îmi va bate vîntul în pînze…