Cine era, de fapt. Teodor Zamfir, miliardarul din România comunistă, protagonistul din A fost ca-n filme, cartea lui Liviu Tofan și a lui Stejărel Olaru? Liviu Tofan, care a stat de vorbă cu el: „Extrem de narcisic, se considera special, un «hărăzit». Era însă rudimentar atît intelectual, cît și emoțional. Cinic și lipsit de organ moral“.
Cristian Teodorescu: Care sînt primele reacții la cartea ta și a lui Stejărel Olaru A fost ca-n filme, mai exact la treburile lucrative ale Securității lui Ceaușescu?
Liviu Tofan: Nu am avut reacții la acele treburi lucrative ale Securității și mă aștept, de fapt, ca respectivii tovarăși să țină capul la cutie. Și-au șters urmele atît de bine, cum am arătat în carte, încît ar fi contraproductiv să se expună acum cu cine știe ce ieșiri. Altfel, reacțiile cititorilor sînt foarte bune, de genul „nu am lăsat cartea din mînă“ și „ce poveste incredibilă“. Da, pe cît este de incredibilă, pe atît este de reală. Avem și nenumărate amintiri stîrnite la citirea cărții din partea celor care au avut de-a face, într-un fel sau altul, cu casetele video din anii 1980 – s-au uitat la acele filme sau „au mers la video“, cum se spunea atunci, s-au zbătut să facă rost de o casetă ca să o dea la doctor, au cumpărat un aparat video cu mari sacrificii etc. Aceste amintiri ne-au fost transmise și sînt atît de interesante și de diverse încît mă bate gîndul să le adun într-un film documentar. Ele sînt valoroase pentru că, dincolo de povestea casetelor video, constituie o evocare plină de emoție și autenticitate a tabloului anilor 1980, o perioadă extrem de grea, de privațiuni extreme, a celor trei F – foame, frig, frică. Și avem nevoie de asemenea evocări ca să le opunem acelei nostalgii stupide menite să-i facă pe tineri, mai ales, să creadă că „înainte era mai bine“.
C.T.: Imediat după Revoluție a apărut subiectul arzător al conturilor lui Ceaușescu. S-a organizat și un fel de vînătoare oficială pe urmele lor, dar nimic. Ce crezi, au fost sau n-au fost?
L.T.: Nu au existat conturi personale ale lui Ceaușescu. Cred că acea ficțiune a fost întreținută tocmai pentru a masca existența altor conturi, pentru care era nevoie de ceva timp pentru a fi golite și a li se șterge urmele. Erau conturile operative ale Securității externe, CIE, din bănci străine, elvețiene și austriece mai ales, pe numele conspirative ale unor ofițeri, și să nu uităm conturile folosite de ICE „Dunărea“ (tot Securitate) și diversele ei „sucursale“. Apoi, erau conturile de la Banca Română de Comerț Exterior (devenită Bancorex după 1990), în care se adunau dolarii procurați de Securitate prin operațiunile – mafiote, în multe cazuri – de Aport Valutar Special (AVS), cum le-au numit ei. Nimeni nu a dat socoteală, după revoluție, pentru milioanele de dolari din aceste conturi și pentru devalizarea Bancorex, sursa multor averi, afaceri și cariere de succes din ziua de azi.
C.T.: În anii ’90 se vorbea despre „securiștii buni, patrioți“ care i s-ar fi opus lui Ceaușescu. A existat această subspecie a băieților?
L.T.: Această subspecie nu a existat, dar există și este întreținută insistent, de atunci, narațiunea despre „securiștii patrioți“ și Securitatea „bună“ de după 1965, adică din perioada Ceaușescu, în contrast cu Securitatea rea, care întemnița, schingiuia și ucidea în perioada anterioară, sub Gheorghiu-Dej. Această narațiune are o importanță fundamentală pentru structurile constitutive ale României post-decembriste, formate din nomenklatura comunistă și membrii Securității, reciclați. Pentru că au fost „buni“ și „patrioți“ conform acestei narațiuni, ei se extrag oprobriului public, nu ar avea de ce să fie trași la răspundere pentru rolul și faptele lor anterioare – cum nici nu au fost –, ba trebuie chiar să-i considerăm frecventabili și mai ales îndreptățiți să stea la butoanele puterii și să fie privilegiați, fix cum au fost și înainte.
C.T.: Dorin Tudoran scrie pe blog-ul său, Ultima pălărie, că protagonistul cărții voastre își deschisese după Revoluție un restaurant unde invita celebrități ale anticomunismului. Isteață chestie, nu?
L.T.: Tezaal se numea acel restaurant-club, cel mai select din anii 1990, se spune. Nu știu, nu l-am frecventat pe atunci, dar este locul (dezafectat acum) în care, conduși de Irina Margareta Nistor, ne-am întîlnit, Stejărel Olaru și eu, cu Zamfir, și am înregistrat convorbirile cu el în februarie-martie 2020. El locuia acolo, un întreg etaj fusese transformat în apartamentul său personal, cu un birou-salon uriaș, bucătărie, vestiar, baie și dormitor (plus sală de fitness la demisol). Tezaal a fost, pentru Zamfir, scena de lux pe care și-a etalat personajul de patron legitim și amfitrion cu dare de mînă din nebuloasa tranziție de la comunism la capitalism (originale, ambele), epatînd burghezia noastră emergentă cu mîncăruri alese și vinuri franțuzești – erau, de fapt, vinuri românești în sticle cu etichete franțuzești, dar nu s-a prins nimeni. Aș spune că Zamfir este, cu background-ul său securisto-mafiot și energia sa infracțională, modelul prin excelență al afaceristului român de succes din democrația noastră de pripas.
C.T.: Ce impresie ți-a făcut Teodor Zamfir?
L.T.: Cred că un psiholog l-ar fi descris drept „personalitate deviantă“. Extrem de narcisic, se considera special, un „hărăzit“. Era însă rudimentar atît intelectual, cît și emoțional. Cinic și lipsit de organ moral. Oscila între infatuare și frustrări teribile. Pe prietenii săi din Securitate, fără de care ar fi rămas un bișnițar oarecare, i-a numit „jeguri“. „Toată viața mea e o minune“, ne-a spus el, după care s-a descris drept „un șmecheraș care face bani“, „un golan“. A vrut să vorbească, și ne-a spus multe, dar în același timp încerca să ne aburească și s-a eschivat permanent de la răspunsuri clare, potențial riscante, despre cum a împărțit banii cu cei din Securitate.
C.T.: Cazul inginerului Ursu pare să dovedească un lucru. Că securiști cu mîinile pătate de sînge se bucură și azi de protecție. Sau or fi avînd avocați buni?
L.T.: Protecția lor derivă tocmai din acea narațiune despre Securitatea cea „bună“ și care este atît de fundamental importantă pentru establishment-ul de după 1990, încît e de neconceput să fie afectată accidental prin condamnarea unor foști ofițeri de Securitate – Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș, în cazul Ursu – pentru crime împotriva umanității. Așa ceva este inacceptabil din perspectiva lor, vinovăția dovedită în Justiție a unui singur securist ar constitui o breșă extrem de periculoasă în narațiunea aceea, nu se poate accepta așa ceva – și iată că nu se întîmplă. Încă.
C.T.: Or mai fi existînd secrete ale Securității din categoria A fost ca-n filme, adică bănuite, dar tîrziu dovedite?
L.T.: Multe din secretele Securității probabil nu vor deveni cunoscute niciodată, în special cele privind cazuri delicate, respectiv grave, de terorism și crimă. Nici nu se dorește ca aceste cazuri să ajungă publice pentru că ar pune România într-o lumină foarte proastă și ar putea atrage răspunderea penală a statului român. Am avut chiar eu posibilitatea să dezvălui două asemenea cazuri: complicitatea dintre Securitate și teroristul Carlos „Șacalul“ la atentatul cu bombă împotriva postului de radio Europa Liberă, din 21 februarie 1981 (în Șacalul Securității. Teroristul Carlos în solda spionajului românesc, Editura Polirom, 2013) și tentativa de asasinare a scriitorilor opozanți Virgil Tănase și Paul Goma, în 1982, la Paris (în A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj, Editura Polirom, 2012). Nu a existat, în nici unul din aceste cazuri, vreo tentativă a autorităților române de a elucida implicarea și vinovăția Securității ceaușiste. Multe dosare ale spionajului din acea vreme nu au ajuns la CNSAS fie pentru că au fost distruse, fie pentru că sînt ținute în continuare „la secret“ sub pecetea siguranței naționale invocate în asemenea spețe de cei de la Serviciul de Informații Externe. Să-ți dau un exemplu: la München a existat timp de vreo 50 de ani un restaurant românesc numit Klein Bukarest. Foarte frecventat de noi, cei din redacția Europei Libere, local deținut de un nostim și afabil român, Aurică Popescu, fost pilot și poet amator. Știm azi că Aurică Popescu a fost agentul Securității încă din anii 1950, cu numele de cod „Pîrvu“, și avem indicii că în restaurantul său existau sisteme de interceptare a convorbirilor de la mese. Dar la CNSAS nu se găsește nimic despre „Pîrvu“ și restaurantul său românesc din München. Și ce poveste interesantă ar fi aceasta!
