Caţavencii

LIVIU TOFAN: „Pentru patrioții noștri de fațadă nu contează că Imperiul Eurasiatic ar însemna dispariției României ca stat suveran“ (1)

Ce-a căutat Aleksandr Dughin în România și de unde i-a venit ideologului lui Putin interesul pentru un stat care „ar trebui să nu existe“? Liviu Tofan a ajuns la Dughin documentînd un film despre despre altă „celebritate“. Un român care a ajuns la Paris prezentîndu-se pe rînd drept liderul rezistenței din munți, apoi drept fascist și „Prince Popesco“ și care, devenit scriitor, a întemeiat o sectă.

Cristian Teodorescu: Printre admiratorii lui Putin și ai ideologiei sale s-a numărat și un anume Jean Parvulesco, cabotin vînător de celebritate, care la rîndul lui era admirat de ideologul lui Putin, Aleksandr Dughin. Să-i luăm pe rînd, cine era acest Parvulesco?

Liviu Tofan: Greu de spus în doar cîteva cuvinte cine/ce a fost Jean Parvulesco (1929-2010) – un escroc genial sau un psihopat sadea. Acest Ion Pîrvulescu refugiat la Paris a fost atît de bizar, de neverosimil chiar, încît nu a putut exista decît… în realitate; într-un roman, de pildă, un asemenea personaj ar fi fost neconvingător, o caricatură supralicitată. Dar Jean Parvulesco (nume pe care îl voi prescurta JP în continuare) a reușit să fie propriul său „autor“ și s-a transformat singur în personaj, „și-a fabulat existența“, formulare perfectă ce aparține Monicăi Lovinescu, care l-a cunoscut bine în anii 1950 și l-a botezat „Prințul“ pentru că, lefter, obișnuia să se cazeze în diverse hoteluri pariziene sub numele de „Prince Popesco“, pentru ca apoi să fugă pe fereastră fără să plătească.

C.T.: Țepar mitoman, asta-i o specie. Scriitor celebru cum a ajuns?

L.T.: Există un portret cinematografic al lui JP, mulți l-au văzut, nimeni nu s-a sesizat: într-o secvență parodic-epatantă din filmul cult al lui Godard, Cu sufletul la gură (À bout de souffle, 1960), apare „celebrul scriitor Jean Parvulesco“, cum îl apelează reporterii care îl asaltează pentru un interviu. Această secvență a rămas în istoria cinematografiei prin replica personajului JP la întrebarea despre ambiția sa supremă în viață: „Să devin nemuritor, apoi să mor!“. Dar cel din imagine nu este Parvulesco (jucat de J.P. Melville), doar ifosele sale sînt, foarte probabil, ale adevăratului JP, care la acel moment nu era nici scriitor, nici celebru, nu era nimic.

C.T.: Nimic, nimic, dar cum de se cunoștea cu Godard?

L.T.: Godard și JP se cunoșteau din anturajul cineclubului din Cartierul Latin, unde se năștea Noul Val al filmului francez. Acolo, făcînd și el pe cineastul, JP îi amuza pe tinerii Godard, Truffaut, Eric Rohmer, Melville, Jacques Rivette, Barbet Schroeder, Chabrol etc. cu teribilismele lui de fascist vehement, dar inofensiv. Era piticul acela bizar care fabula întruna cu un accent nostim. Mai tîrziu, avea chiar să apară în cîteva filme ale unora dintre ei (mai ales ale lui Rohmer), în mici roluri pe care i le dădeau din milă, ca să-l mai scoată din foame. JP nu a avut nici o meserie și nici un job toată viața lui. Nici studii de vreun fel, nu avea nici măcar liceul terminat. S-a apucat de scris pe la 50 de ani, ca să nu rămînă vorbă goală poanta din filmul lui Godard. După cîteva zeci de cărți (ceva între romane ezoterice, manifeste profetice și SF-uri conspiraționiste), ajunge, spre sfîrșitul vieții, un fel de „guru“ al unei secte de bistrou numită „Societatea filosofică Jean Parvulesco“. Faptul că nu-l ia nimeni în serios, ba cei mai mulți îl numesc mitoman, farsor, complotist delirant, paranoic sau chiar „Parvulescroc“, este explicat chiar de JP cu aceste cuvinte: „Evident, opera mea face obiectul unei conspirații concertate a tăcerii, concepută și dirijată din umbră din motive desigur inavuabile, în legătură, toate, cu situația actualei civilizații planetare, decadentă și falimentară, de semn fundamental infernal“. E clar, nu?

C.T.: Dughin are și el o biografie cu zigzaguri oportuniste, ca mulți „profeți“ ruși mitomani. Iar pe Parvulesco l-a întîlnit la Paris înainte de prăbușirea URSS. Care dintre ei l-o fi inspirat pe celălalt?

L.T.: Cine se aseamănă se adună, iată. La sfîrșitul anilor 1980, cînd a venit la Paris, Dughin, deși fiu de general sovietic GRU, se definea drept un „fascist mistic“. Apropierea sa de JP s-a petrecut pe acest fundal comun al ideilor de extremă dreapta. La acel moment, JP inventase și promova ceva numit „geopolitică ezoterică transcendentală naționalist-revoluționară“. În acest ghiveci pseudo-politic se găsea și conceptul de „euro-asianism“, o idee mai veche prin care niște emigranți ruși încercaseră să găsească un sens nou Rusiei pe harta lumii după revoluția bolșevică. Fapt este că Dughin și JP s-au plăcut și au rămas foarte apropiați. Întors la Moscova, de-acum capitala unei țări care nu mai era URSS, ci Rusia, Dughin a transformat eurasianismul într-o ideologie naționalistă și antioccidentală de promovare a Imperiului Rus ca putere mondială absolută și izbăvitoare. „Edificarea Imperiului Eurasiatic al marelui continent nu poate fi zădărnicită. La acest proiect va trebui să participăm cu toții. Benevol sau forțat“ – sînt cuvintele lui Dughin, și observă, te rog, amenințarea explicită: „Benevol sau forțat“. Ceea ce se demonstrează acum în Ucraina.

C.T.: Ce treabă avea însă mitomanul Parvulesco cu Putin?

L.T.: Treabă cu Vladimir Putin, noul lider rus, de care dorea să se apropie la începutul anilor 2000, avea Dughin. Iar Parvulesco l-a ajutat, publicînd în 2005 cartea cu titlul Vladimir Poutine et l’Eurasie, carte în care fascistul asumat JP îi ridica osanale halucinante kaghebistului asumat Vladimir Putin. Ca să-ți faci o idee, iată cîteva citate: „Vladimir Putin este, astăzi, în calitate de președinte al Rusiei, «omul providențial» destinat – predestinat – să-și asume realizarea politico-istorică imediată a celei Mai Mari Europe continentale, «eurasiatice», a constituirii revoluționare a acelui Imperium Ultimum menit să facă față «conspirației mondialiste» a Statelor Unite și a ceea ce stă ascuns în spatele lor.“ (…) „Vladimir Putin este «conceptul absolut» al noii istorii revoluționare imperiale continentale, aflate pe calea către împlinirea politico-istorică a destinului său final.“ (…) „Figura lui Vladimir Putin apare – simbolic și inconștient – ca o reprezentare pe pămînt a lui Hrist Pantocrator și a armatelor sale precum «Soarele Dreptății»“. Un delir omagial fără egal. Unde mai pui că, în prefață, JP își califică lucrarea drept „O carte deosebit de periculoasă, ce nu poate ajunge pe mîinile oricui…“. (!!) Se lua singur peste picior? Oricum ar fi, lui Dughin i-a plăcut atît de mult, încît a tradus-o imediat în limba rusă și i-a înmînat personal un exemplar lui Putin (spune Dughin într-o înregistrare). Iată cum a ajuns JP la Kremlin. În România va ajunge puțin mai tîrziu, tot prin intermediul lui Dughin.

C.T.: Unul dintre puținii lăudători ai lui Parvulesco și Dughin din România, Călin Mihăescu, editorul de la București al lui Dughin, e admirator declarat al fostei Securități. Cum vine asta?

L.T.: Vine perfect, cum se vede. La fel cum în „A patra cale / teorie politică“ a lui Dughin se regăsește „ce e mai bun în fascism și comunism“, rezultatul combinației fiind „național-bolșevismul“. Aceasta este doctrina aflată la baza eurasianismului. Eurasiatica este chiar denumirea editurii care, în 2011, i-a publicat lui Dughin cartea Bazele geopoliticii și viitorul geopolitic al Rusiei la București. De luat în seamă măcar pentru felul în care Dughin se raportează la România, spunînd că nu este un stat suveran în sensul deplin al cuvîntului și nu are o identitate clară; este un stat fictiv, nejustificat, susținut artificial de atlantism ca zonă strategică (alături de Ucraina, Polonia etc.). Eurasianismul este justificarea ideologică a politicii de restaurare a Imperiului Rus. Putin însuși a invocat public eurasianismul în mai multe rînduri. Noua Ordine Mondială pe care o vizează Kremlinul înseamnă o lume dominată de Imperiul Eurasiatic de la Vladivostok la Dublin și „distrugerea Imperiului American“. Pe admiratorii lui Dughin din România îi unește dușmanul comun: democrația liberală, spiritul european, Occidentul, de care se simt amenințați. Afinitatea cu fosta Securitate, „prestigioasa instituție“, cum o alintă Călin Mihăescu, e evidentă. Pentru patrioții noștri de fațadă, cei iubitori de „tradiții, biserică și familie“, nu contează faptul că Imperiul Eurasiatic ar însemna dispariției României ca stat suveran și democratic.

Exit mobile version