Cînd a venit Llosa prima oară în România, imediat după '90, roiau hispaniștii în jurul lui.
Unul dintre ei, nu-i mai spun numele, universitar, om citit și cu ținută de hidalgo, stătea după el, în calitate de ghid benevol și de traducător, dacă era cazul. În mașină, prin dreptul Gării de Nord, la un stop, vede Llosa o gașcă de țigănuși ieșiți la cerșit. Nu părea contrariat, mai văzuse copii cerșind în grup, și la el în Peru, și în Mexico City. Îl întreabă pe hispanist dacă le dădea lumea de pomană, adică dacă era rentabil ce făceau ei acolo. Ăsta, lovit în orgoliul național, îi răspunde romancierului că acești vagabonzi minori și părinții lor nu erau români. Adică veniseră din străinătate să cerșească la București? – se interesează Llosa. traducătorul se inflamează și, roșu de indignare, se apucă să-i explice romancierului „problema țiganilor“. Sînt născuți aici în țară, dar nu sînt români. În schimb, fac de rîs imaginea României, de ne cred străinii un popor de cerșetori și de hoți! Traducătoarea oficială dă să zică ceva, dar n-apucă, fiindcă hispanistul, dezlănțuit, spune că statul nu face nimic, să-i izoleze undeva, ca să scape Capitala de confuzia asta rușinoasă! Llosa dă din cap că a priceput și, după ce pleacă, scrie, printre altele, în El País că în România a întîlnit un universitar cu idei rasiste care ar vrea ca țiganii să fie băgați în ghetouri. Între timp, hispanistul se lăudase prin cercuri selecte din București că-l lămurise pe Llosa asupra esenței chestiunii țiganilor.
