Nu e ca Figaro, factotum-ul unui întreg oraș, nici nu se aventurează prin lume ca Gil Blas. Mi-a amintit însă de ei, deși ea provine din familia literară a croitoresei Vica Delcă, din Dimineață pierdută. Stela, din romanul cu același titlu al Simonei Goșu, e un picaro de mahala, care s-a specializat în menaj. Doar că, în loc să-i păcălească ea pe toți, Stela e cea păcălită, iar Păcăliciul e statul care i-a vîndut o casă naționalizată pe care proprietăreasa a recîștigat-o la tribunal. Și asta nu e singura aventură păguboasă a Stelei. Menajera era să înfunde pușcăria pe vremea cînd era casieră și cînd i-a dat prin cap să vîndă cărți care nu-i aparțineau.
Ce poți să faci însă cu un personaj ca Stela, care n-are destin și n-are nici atîta putere încît să-și închipuie că poate schimba ceva măcar în jurul ei? Ea pățește diverse chestii – e de profesie păgubașă. Soțul ei, Mircea, a avut un AVC din care a reușit să se recupereze Fata ei, Lăcrămioara, a plecat la Londra fără să-i spună, unde s-a și măritat, a făcut un copil, apoi a divorțat – pentru măritișul ei eșuat, Lăcrămioara n-a găsit însă „decît“ un negru, ceea ce pe Stela o urzică în orgoliul ei de soacră. La fel cum o scot din sărite și legile englezești pentru protecția copilului care o împiedică pe fata ei să muncească la serviciu cîte ore vrea ea, ca să nu-și neglijeze progenitura. Emanuel, băiatul ei care i-a urmat sfatul de bine și s-a dus la Seminarul Teologic, n-are stofă de popă, așa că vrea să se apuce de kinetoterapie. Stela face menaj cu ziua prin diverse case, iar autoarea o însoțește purtînd oglinda recomandată de Stendhal de-a lungul drumurilor ei și al escalelor ei zilnice, timp de o săptămînă. Așa afli ce li se întîmplă și altora, iar din conversațiile ei cu gazdele, cîte ghinioane a avut Stela în viață.
În năvodul cu ochiuri mici al romanului se prind, pe lîngă personajele inventate, și persoane știute de toată lumea – politicieni, actori, oameni de afaceri dubioși –, de unde senzația cititorului că Stela e un soi de ciné-vérité. Simona Goșu are urechea fină a prozatorilor realiști; știe cum vorbește lumea de azi, își lasă, deci, personajele să vorbească despre cîte și mai cîte, iar din vorbele lor te prinzi în ce ape se scaldă fiecare. Din cuvintele și din peripețiile lor se conturează și decorul în care se mișcă, plus ce se mai întîmplă prin lume. Despre întîmplările astea fiecare personaj are părerile sale, pe care și le exprimă cu vehemența lui Lache și Mache din Momentele lui Caragiale. Cei care sînt la curent cu politica au opinii radicale – cunoașteți genul –, vorba amicului Nae din Situațiunea, „Știi ce-ar trebui la noi? O dictatură ca în Rusia!“, e adusă la zi de personajele Simonei Goșu. Stela, pe care n-o preocupă politica, află ultimele noutăți în domeniu și ce se mai dezbate prin cartier de la cei cărora le face curat prin casă. Așa află ea de referendumul și de polemicile iscate de definirea familiei. Stela nu-l înghite pe Dan Puric cu predicile lui de popă laic, însă e și ea ritos de partea familiei tradiționale, pînă cînd o întîmplare din familia ei o face să mai reflecteze la chestiunea asta.
Romanul e alcătuit din șase felii de viață – de luni pînă sîmbătă –, din care se rotunjește tortul amărui al întîmplărilor zilnice ale Stelei și al trecerii sale prin lume. Deși densă, cartea se citește ușor, iar la sfîrșitul lecturii ai sentimentul că ai pătruns în profunzimea unei lumi pe care credeai că o cunoști, dar ale cărei dedesubturi, de la caz la caz, cum zice memorabila Stela, ți-au scăpat pînă acum.
Simona Goșu, Stela, Editura Polirom, 2023.
