Vă amintiți de comisul Ioniță, cel din Hanu Ancuței, care se tot pregătește să plece la ale lui, dar nu se îndură, ținut pe loc de poveștile comesenilor? Aidoma comisului lui Sadoveanu. Ioan Groșan stă și el la povești, doar că nu numai pentru a-i asculta pe alții, ci și pentru a le spune pe ale sale. Comesenii îl stîrnesc de cînd îl văd lîngă ei, chiar dacă pare grăbit și își ține geanta pe umăr: stă și el cît să bea o bere și să mai afle noutățile. Dă din cap aprobator și-și aprinde numai o țigară, fiindcă are treabă. Dar cum ceilalți se întrec în povești, spune și el una, de se face liniște în jur. Iar dacă tot a apucat s-o zică pe prima, bătrîne, mai zice încă una și dă să plece. Dar, fatalitate, îl stîrnește careva s-o zică și pe-aia cînd a fost el cu trenul de la München la München. Da, bătrîne, dacă poți să crezi! Mă sui în tren și mă ia somnul. Cînd mă trezesc, trenul stătea într-o gară. Semăna cu aia din care plecasem. M-am gîndit: uite, de-aia funcționează nemții ceas, că-și fac și gările la fel. Groșan e plin de povești, ca un brad de Crăciun în care găsești de toate. Doar cîteva dintre ele au ajuns în volumul lui de amintiri, de unde și reacția unora – inclusiv a mea – că, în carte, Neluțu Groșan nu s-a dezlănțuit cum o face în literatura lui orală. Spre deosebire de memorialiștii obișnuiți, care procedează cronologic și care se miră pînă și de momentul nașterii lor, în care văd o încuscrire favorabilă a zodiilor, Groșan își începe amintirile într-un tren în care-l aude pe un bătrîn povestind cum l-au parașutat americanii în România. Ce să caute asta, te întrebi, la începutul amintirilor lui Groșan? Aș zice că e un început cu cheie, prin care autorul lui „Nutzi” din Cațavencii își face, discret, intrarea în lume și în împrejurările ei. La fel ca Ivan Turbincă, memorialistul nostru n-are copilărie, ci amintirile lui încep de cînd l-a apucat pe Dumnezeu de un picior, ceea ce cred că i se trage lui Groșan și de la maestrul său, Caragiale, care scrie schițe cu amintiri, dar nu se încurcă în memorialistică. Viața de care Caragiale crede că merită să-și aducă aminte începe cu adolescența lui revoluționară, din Boborul . La fel și pentru autorul Caravanei cinematografice, pentru care viața nu e tot ceea ce trăiești, ci doar momentele ei excepționale.Care sînt momentele excepționale din viața lui Groșan? Unul e aventura lui la Cannes, cînd a dormit pe plajă și apoi în mașina Eugeniei Vodă, ca tînăr actor într-un rol secundar în filmul lui Pintilie De ce trag clopotele, Mitică?Altele țin de studenția lui echinoxistă și de combinațiile famelice ale studenției în care căsătoria unui coleg putea fi o afacere sau nu pentru prietenii lui. Amintirile lui Groșan se încheie atunci cînd Muzeul Literaturii din București și cîrciuma aferentă se închid și cînd, aidoma lui Villon, cel cu Balada doamnelor de altădată, Groșan scrie epitaful lumii poveștilor sale. Cu Suciu, și Buduca, și Agop, cu doamne ca Ioana Crăciunescu și domni ca Silviu Angelescu. Cu umbrele răposaților evocați periodic de supraviețuitori, Radu G. Țeposu și Augustin Frățilă cu chitara lui. Cu artiștii grupului, graficianul Mircia Dumitrescu și alte celebrități ale plasticii și muzicii care veneau la masa scriitorilor de la Muzeu. Cine-și închipuie însă că acea lume a dispărut odată cu Muzeul Literaturii se înșală. Ieri, cînd l-am firitist pe Ionică Groșan pentru cartea lui de amintiri,autorul părea să fie într-o companie ca pe vremuri, chiar dacă în altă parte.
Ioan Groșan, Lumea ca literatură. Amintiri, Ed. Polirom, 2014.