În PSD se fac, de cîteva săptămîni bune, calcule pentru cei doi ani de opoziție pe care-i prevede Dîncu. Bine, el nu prevede opoziție decît pentru partid, pentru că domnia-sa s-ar putea să fie nevoit să-și exercite atribuțiile de tehnocrat mult mai devreme, în cadrul unui guvern de largă uniune națională. Dar partidul are de așteptat, zice domnul Dîncu, cam doi anișori, pînă cînd se sparge de tot buba colaborării dintre PNL și PLUSR.
Iar dacă tot este de așteptat, ce și-au zis oamenii? Să-și facă puțin de lucru în jurul liderului înțelept, domnul Ciolacu. Să-l pîndească, să-l înconjoare, să-l ia prin surprindere și să-i aplice, care mai de care, cîte o ventuză plină de dragoste pe fese. Unii își caută prin arhive poze din tinerețe în care apăreau alături de actualul șef, alții scormonesc prin back-up-urile telefonului, căutînd mesajele alea de „La mulți ani, Marcele!“, pe care speră că, totuși, le-au dat măcar secretarele. În anticamera cabinetului nr. 1 din Kiseleff se aud, atunci cînd se aud, replici de genul „Dă-te, băi, la o parte, ce te-ai băgat în față la pupat condurul? Păi, tu știi de cînd mă cunosc eu cu Marcelică? Lică, băi, Lică, zi-i tu impostorului ăstuia de cînd ne știm…“.
Lică, însă, nu se grăbește. Are timp. Și-a negociat cît de cît libertatea, poate sta liniștit o vreme, așa că adună omagii, promisiuni de fidelitate perpetuă și dovezi de loialitate. Nu că i-ar trebui neapărat acum, dar nu se știe niciodată…