Când eram prin liceu, demult, prin anii ’70, una dintre aventurile maxime ale vacanței de vară era expediția pe muntele Piatra Craiului. Accesul era prin Sătic, treceam Dâmbovița cea cristalină și plină de păstrăvi pe un podeț improvizat și intram direct în pădurea de brad pe o potecă ce urca abrupt, pentru a trece prin apropierea poienii în care era cabana de vânătoare a lui Ceaușescu și de acolo spre Marele Grohotiș și golul alpin. Țin minte că atunci când ne întâlneam cu vreun pădurar, acesta ne spunea să vorbim tare, să facem zgomot, pentru ca urșii care mișunau prin zonă să ne audă și să ne ocolească. Tot el ne explica faptul că, dacă te apropii de un urs fără ca tu să știi și acesta să nu te simtă decât în ultimul moment, riști să-ți iei o brâncă peste bot. Cabana de vânătoare unde Ceaușescu venea să împuște urși avea la liziera pădurii un stâlp din lemn, destul de înalt, cu un scripete pe care rula un cablu, la capătul căruia era un cârlig de măcelărie. Undeva spre mijlocul poienii era un foișor de unde Ceaușescu pândea cu pușca la ochi venirea ursului din pădure, sălbăticiunea fiind atrasă de o halcă de cal atârnată de cârligul instalației pe care v-am descris-o mai sus. Ursul făcea asta de mult timp, era hrănit așa, fix în acel loc, iar când ajungea la forma sa maximă pentru a aduna toate punctele CIC de trofeu pe care le visa Ceaușescu, se dădea semnalul. Nea Nicu venea cu liota lui de pupincuriști și securiști, se așeza cu pușca în foișor, iar ursul apărea negreșit la hoitul de cal, însă nu mai găsea mâncarea pe pământul patriei, ci agățată de cârlig și trasă sus pe scripete, în așa fel încât ursul să se ridice pe labele din spate, încercând să apuce cu labele din față carnea. Cum venea el din pădure, combinația era studiată și șansa era mare ca, în momentul în care ursul încerca să se întindă spre carne, acesta să se arate în toată splendoarea, cu pieptul și casa inimii către foișor. Ceaușescu țintea, trăgea și încă un urs devenea trofeu împăiat pentru gloria dictatorului peltic.
Am revenit prin 2005 la Sătic cu gândul să pescuiesc la păstrăv, însă am găsit o Dâmboviță pe care circulau utilaje, camioane și tot felul de băieți cu drujbe. Albia râului era mutilată, iar apa se amestecase cu rumegușul, curgând ca o zeamă groasă. Nici urmă de păstrăvi în această distrugere, iar când am ridicat privirea spre munte am putut vedea de jos, de la râu, cabana de vânătoare. De aici, de jos, și până la golul alpin, pădurea fusese tăiată la ras. Poiana se făcuse una cu neantul din jur, iar eu încă aveam în minte imaginea cu pădurea seculară prin care urcam spre cabana lui Ceaușescu în urmă cu peste 30 de ani, făcând zgomot pentru a le da de știre urșilor că venim. Coborât în Sătic, aveam să vorbesc cu un localnic care se plângea că trecerea camioanelor grele cu bușteni, zi și noapte, a șubrezit casele, au apărut crăpături în ziduri, iar drumul fusese făcut praf. În locul pădurii de brad au crescut mai întâi tufele de zmeuriș, apoi s-au ițit copaci, așa cum a vrut mama natură, pentru că cei care au tăiat nu au mai și replantat. Tot localnicul îmi zicea că silvicii arătau de jos, din vale, curioșilor care întrebau dacă a fost replantată pădurea că a fost replantată și le arătau fraierilor ecologiști zmeurișul și tufele crescute spontan pe versanți pe post de pădure tânără. De jos, din vale, verdele clorofilei păcălea ochiul. Piatra Craiului este rezervație naturală din 1938, dar asta nu a contat pe versantul argeșean, a contat doar pe cealaltă parte – brașoveană, unde silvicultura românească a rezistat tentației de a se prostitua.
Anii au trecut, euforia mafiei lemnului s-a mai liniștit, însă tăierile continuă, mai ales prin județe ca Suceava, Maramureș, Cluj, Harghita, după principiul silvic al frizeriei: la spate scurt, pierdut. Asta înseamnă că tăierile continuă, dar nu la vedere, pe versanții expuși vederii de pe șosele, ci pe partea unde nu umblă lumea, în așa fel încât dezastrul să se vadă cel mult când ridici o dronă. Europa arde, se deșertifică, cele mai importante fluvii ale bătrânului continent seacă, apar criza energetică, lipsa apei potabile, agonia agriculturii. Acum, de exemplu, la poarta Grădinii Botanice din București sunt cu trei grade Celsius mai mult decât după ce ai intrat și ai făcut câțiva pași pe alee, la umbra copacilor, și cred că nu mai trebuie să ne pierdem timpul pentru a explica că acolo unde este pădure este și răcoare. Totuși, ce se întâmplă în Vestul Europei, unde suprafața împădurită a crescut în ultimul secol cu 30%? Nouă ne-au chelit munții, europenii au investit în reîmpădurire și tot ei ard? La noi sfatul bătrânilor de la sat s-a mutat la masa cu umbrelă din fața buticului, acolo unde omul se poate hidrata cu bere rece în vremuri de caniculă, evident pe caiet. Așa am aflat că ce sens mai are să reîmpădurești dacă tot arde pădurea? De ce să arzi milioane de euro cu împăduriri, când încălzirea globală aprinde pădurile? De ce mai bine să nu le tai, să faci bani cu ele, iar așa să nu mai aibă ce să ardă? Asta e teoria lui nea Ichim, la o bere, pensionar, fost lucrător forestier în Rucăr.
România a pierdut milioane de euro din programe europene pentru reîmpădurire pentru că nu a reușit să le ducă la bun sfârșit și nu este nicio mirare că politicienii români au atacat partea din PNRR care legiferează ariile protejate. Pierdem miliarde de euro, călcăm în picioare angajamentele față de UE, însă important este ca dezvoltatorii imobiliari, băieții deștepți din energie, mafia lemnului, mafia vânătorii cu străinii și grangurii din agricultură să nu mai aibă opreliști ecologiste. Dacă vreți o imagine corectă a acestui fenomen, priviți-l pe parlamentarul Daniel Zamfir, care de ani buni cu asta se ocupă, este avocatul diavolului fie la televizor, fie în Parlament, explicând că politica de mediu este o plagă, pentru că nu putem tăia pădurile seculare, nu putem ridica baraje hidrotehnice și nu putem băga râurile prin țevile MHC și nici nu putem construi vile și hoteluri din simplul motiv că există arii protejate. Ce bani produc ariile protejate? Legătura dintre partid și cei care vor să facă averi distrugând pădurile, apele, munții acestei țări este atât de puternică, încât termenul de biodiversitate îi face pe politicieni să scoată usturoiul din buzunar pentru a se apăra împotriva ecologiei. Numai că astăzi nu mai este suficient să faci reîmpăduriri, să institui arii protejate pentru a salva mediul care ne susține existența ca civilizație, pentru că problema este una globală și pare să intre pe un traseu ireversibil.
Din păcate, iminența Apocalipsei nu este doar o problemă a degradării mediului, ci și una de degradare cognitivă a speciei umane. În Grecia au fost arestați mai mult de 30 de piromani, iar în Franța, de asemenea, au fost arestați peste 400 de indivizi care au incendiat intenționat, mulți dintre aceștia fiind minori. Cu siguranță că asta are mai multă legătură cu rețelele sociale și în special cu TikTok-ul decât cu interesele unor antreprenori. În schimb, dincolo de ocean, lucrurile stau altfel, acolo unde în SUA Donald Trump a reușit să-și retragă țara din toate acordurile de mediu, unde negarea încălzirii globale a devenit politică de stat și unde au fost semnate decrete prin care au fost abolite legile de protecție a parcurilor naturale, a speciilor amenințate cu dispariția și a râurilor. Establishmentul american actual îi are în spate pe petroliști, pe împărații digitali energofagi din Silicon Valley și pe toți cei care fac miliarde cu exploatarea resurselor naturale. Tot acest colos financiar a demantelat prin politicile lui Donald Trump nu doar toată arhitectura de protejare a mediului din America ultimilor o sută de ani, dar a răsturnat și încercarea guvernelor lumii de a ține sub control încălzirea planetei ca rezultat al emisiilor de carbon. Să nu uităm că, în timp ce flăcările cuprind Europa și America de Nord datorită încălzirii globale și a incendierilor criminale, amprenta de carbon a războiului din Ucraina și din Orientul Mijlociu o depășește pe cea industrială din statele europene avansate. Doar în războiul din Ucraina au fost generate peste 230 de milioane de tone de dioxid de carbon în primii trei ani, cam cât produc 90 de milioane de autoturisme. Pentru a înțelege ce înseamnă asta, trebuie spus că în România sunt 9 milioane de autoturisme, mai vechi, mai noi, dar cu catalizator, pentru a salva Planeta.