E o bucurie sinceră. Ioan Niculae este ceva ce disprețuiesc sincer, cu inima deschisă. Dacă ar exista aparate care să măsoare binele în lume, după arestarea lui Niculae, rezultatele lor ar fi fost ușor îmbucurătoare.
Chiar am convingerea că fără el țara asta e un loc mai bun. Imperceptibil mai bun, dar mai bun.
Nici unul dintre cei care au lăsat România lată în ultimii 25 de ani nu reunește atâta mizerie în profilul său ca Ioan Niculae.
E o combinație grețoasă de prost gust și securitate, e un precipitat de arivism, incultură și lipsă de empatie în doze letale oricărei societăți.
La exterior se vede un bărbat buhăit, din cei pentru care banii înseamnă platouri cu mici, friptură și “cartofiori” prăjiți, un metru de cârnați cu pâine și murături, niște multe șprițuri în care să plutească cele de mai sus.
Are virilitatea aia a ghiolbanului pentru care friptura înseamnă mușchi, viață, energie, vlagă, nu în ultimul rând status.
Nu m-aș mira să aflu că pe pereții de la Răsărit are prinse niște grătare la care râgâie seara niște rugăciuni.
Oameni care devin, în timp, niște haznale ambulante.
Ceva împuțit, o combinație de caltaboș, trabuc cubanez, mujdei stătut și țuică, le împute iremediabil corpul și îi face pe la cincizeci și ceva de ani să-și opereze colonul în străinătate. Sar doctorii coarda pe bani grei cu colonul lor destrămat de “grătărele”.
Bunăstarea îi deformează, îi sluțește și, într-un final, îi omoară. Ai senzația că, o vreme, până să le înfigă crenvurstul în inimă, bunăstarea se și distrează puțin cu ei.
Iată-le pe aceste victime ale gherțoismului întinse pe masă, cu două pateuri de la Fornetti puse pe ochi închiși.
Aventurându-te în ceea ce s-ar putea numi interioritatea lui Niculae, probabil că iei contact cu un imaginar pe cât de infantil pe atât de plin de cruzime. Un amestecă de logica seacă, simplă, unicelulară, țintind neobosit spre sume mari, elefanți împăiați, case ce-ar putea deveni oricând muzee ale kitsch-ului sau cavouri pentru interlopii romi.