Pe vremuri se făcea la Călărași un festival literar. Invitat de onoare era, de fiecare dată, George Macovescu. Apropiații îi spuneau Mac. Alții i se adresau cu „Excelență” – fusese ambasador în America. Scriitorii mai trecuți îl luau cu „domnule președinte”, fiindcă fusese și președintele Uniunii Scriitorilor. De fapt, avusese atîtea funcții, că nici el nu le mai știa numărul.
De cîțiva ani, Ceaușescu îl trăsese pe dreapta. Mac nu căzuse în dizgrație, ajunsese în rezerva de cadre, de unde aștepta o nouă însărcinare. La Călărași, George Macovescu spunea povești cu „veșnic tînărul Alexandru Sahia”, fiul județului, cu care fusese prieten în ilegalitate. De dragul prieteniei sale cu Sahia, organizatorii îi duceau pe invitați pînă în comuna Mănăstirea, unde se născuse veșnic tînărul prozator. Acolo, o casă țărănească veche, transformată în muzeu. Ghid și director era o rudă a lui Sahia.
În acel an, în loc să ajungă autobuzul la ora 11, cum scria în program, întîrzie vreo două ore. Tot așteptîndu-i pe distinșii scriitori, în frunte cu tov. Macovescu, ghidul își făcea de lucru cu una dintre sticlele de țuică destinate invitaților. Cînd se dă jos din autobuz prietenul lui Sahia, ghidul îl întîmpină avîntat: „Mult stimate și iubite, tovarășe președinte… Nicolae Macovescu!” Scriitorii au pufnit în rîs, în timp ce fostul ilegalist s-a îngălbenit mai ceva decît țuica de tratație. Dacă se afla asta la București și, din păcate, avea să se afle, anticipa Mac, pe ghid îl aștepta munca de jos, iar pe el, nici o funcție de răspundere.