Acum treizeci de ani, Mel Gibson se trezea în rulota parcată în mijlocul lui nicăieri și pendula dacă să-și tragă un glonț în cap sau nu.
Acum, omul se trezește în aceeași rulotă, dar, cum guvernul federal i-a interzis să mai poarte armă pe motiv de eliberare condiționată, se gîndește serios doar dacă să tragă un shot. Fost deținut, fost alcoolic, actualmente neica-nimeni, John Link e, prin urmare, personajul perfect pe care trebuie să-l suni din senin și să-i spui: „Tati, sînt fiica ta de care nu mai știi nimic de ani de zile. Sînt în rahat pînă peste urechi. Poți să-mi dai două mii de dolari?”.
Finii cunoscători se vor grăbi să strîmbe din nas și să declare blazați: „Mda, intrigă de film de categorie B. Hei, au sunat anii ’80-’90 și își vor filmul înapoi”. Felicitări, ați descoperit secretul pe care nu încerca nimeni să-l ascundă. Primiți gradul onorific de Căpitan Evidență. Și, în timp ce dau decorații, să-mi răspundeți și mie ce înseamnă să fii un fin cunoscător al unei industrii unde toate filmele noi sînt fie prequel, fie sequel sau remake, asta dacă nu intră simultan în cel puțin două categorii.
Blood Father e, pentru Gibson, fix ce-a însemnat The Expendables pentru gașca de foști grei reuniți în jurul lui Stallone și Statham. Un film făcut după canoanele vechi, în care actorul intră din nou în pielea eroului care i-a adus faima, milioanele și șansa de-a spune tîmpenii rasiste lumii întregi.
Avem deci o fiică fugărită de asasinii mafiei mexicane și un tată care-și șoptește în barba de patriarh boschetar: „De data asta voi fi dîrz și voi alunga primejdia! Scumpo, hai să fugim curajos cît ne țin cauciucurile rablei mele!”.
Goana, deși liniară cît cuprinde, știe să combine elegant scenele de ciuruială ridicolă cu fragmentele de road-movie și, mai ales, cu un suspans de bun-simț. Spre deosebire de noul trend, unde suspansul și întorsăturile de situație trebuie neapărat să apară ca urmare a unui personaj lovit brusc de o criză de prostie feroce, Blood Father curge natural și, deși are niște găuri serioase prin poveste – pentru că așa se întîmplă cînd ai niște mexicani care trag aiurea în fiecare scenă de luptă –, nu reușește să jignească logica acțiunii. Chiar mi-era dor de un film care să nu oblige spectatorul să mormăie nervos: „Scenariul e ca un Logan pe autrostradă, dă prin toate gropile!”.
Între noi fie vorba, mi s-a părut amuzant că grosul acțiunii are loc într-un deșert parcă post-apocaliptic, așa, să nu uite lumea că Mel Gibson a devenit celebru cu rolul lui din… mă rog, dintr-un film celebru, am uitat care.
Și dacă tot vorbea, da, Gibson continuă să-și știe foarte bine meseria. Deși scenariul nu-i oferă nici englezi de detestat, nici evrei de jignit și nici măcar niște niggări cu care să-și amenințe fosta prietenă, omul pune pasiune în rol și lasă pe ecran un personaj excelent pentru filmul de față.
Pentru că da, nu e nici un secret: e un film de categorie B. Făcut excelent. Intrigă subțire, acțiune constantă, ton capabil să țină în echilibru drama și miștocăreala, puțin mister după gust și final exploziv. E drept, s-ar putea ca un prieten hipster să nu-l aprecieze. Se mai întîmplă: așa pățesc toți bărbații care-și iau blugi atît de strîmți încît îi strîng pe vagin.
Blood Father. R.: Jean-François Richet. Cu: Mel Gibson, Erin Moriarty, Diego Luna.
