Caustic, mereu în ofensivă, cult ca puțini alții, iubitor de paradoxuri, bășcălios fin sau de-a dreptul dărîmător, dar și inimos la o adică. Așa era Gheorghe Iova. Pînă în anii ’90 nu i-a apărut nici o carte personală, deși el era marele teoretician al textualismului optzeciștilor. N-avea complexe din cauza asta sau, cel puțin, nu se cunoșteau, dacă le-o fi avut. Texteiova a fost editată cu o uriașă întîrziere: de-abia în 1992, deși cartea era gata de prin anii ’70. Ciudățenia era că Gheorghe Iova, care nu publicase pînă în 1989 decît în antologii de proză sau de poezie, era citat cu admirație de mulți, mai tineri sau mai bătrîni decît el. Destui se temeau de gura lui. Dacă desființa vreo carte, o făcea în cuvinte care se țineau minte. Cu laudele era zgîrcit, dar de o pătrunzătoare fermitate. Avea relații fluctuante cu prietenii, din cauza felului său de a fi, uneori greu de suportat.
Iova putea fi enervant cu aerul lui de magistru al textualismului. Pe mine mă mai scotea din sărite cu asta, mai ales că nu mă bătea gîndul să-i devin discipol. Ceea ce îi spuneam politicos, dar limpede. O fi fost textualismul o treabă interesantă, dar mie nu mi se potrivea. Plus că, după părerea mea, erau destui textualiști. Vreo treizeci, parcă. Refuzul meu îl scotea și pe el din fire. Și cum se pricepea la teoria literaturii, mă lua cu exemple ilustre, ca să mă facă să pricep ce pierdeam cu „nu”-ul meu. Iar cînd voia să mă încuie lansa cîte o torpilă din Tractatus Logico-Philosophicus al maestrului său, Wittgenstein, din care avea o traducere în manuscris acasă.
Pe vremea aceea, în anii ’80 adică, Iova era muncitor necalificat la APACA. Fusese profesor de franceză la țară, apoi își luase lumea în cap și venise la București, unde într-o vreme a făcut foamea, fără să se plîngă. Predase la Cartea Românească de cîțiva ani manuscrisul Texteiova, pe care Mircea Ciobanu nu l-a putut publica, din motive pe care nu le-am aflat. După 1990 ne întîlneam rar, întîmplător, și atunci ne opream doar cît să ne dăm bună ziua. Iova rămăsese același tip dificil, încît ideea unei conversații cu el nu mă mai încînta.
Cînd am aflat că Gheorghe Iova a murit, la doar 69 de ani, toată crusta rezervelor mele față de el din ultimii ani s-a făcut țăndări. Mi l-am amintit brusc pe tînărul Iova, cel ce a influențat o întreagă generație cu textele sale și cu care stăteam de vorbă cu plăcere, chiar dacă uneori ne ciorovăiam în discuțiile noastre despre literatură. Căci chiar dacă scria fragmentar și pe un ton orgolios apodictic, Iova le-a dat și le-a fasonat multora gîndirea textualistă și a fost, de la un moment încolo, singurul care a continuat să se lupte pentru textualism, ca filosof al limbajului, tot mai iritat și mai intratabil, din postura unui adevărat magistru care nu părăsește meterezele.
