Când a ajuns președinte al PSD, Marcel Ciolacu venea de undeva din eșalonul tăcut al partidului. Nu fusese vreun baron local cu funcții importante, nu ieșise în evidență, nu-l știa nici presa și nu-l știau nici mulți dintre colegii de partid din teritoriu. În PSD erau vedete de talie națională și europeană, erau foști premieri, foști primari generali, sforari cu vechime, păpușari notorii, dar de câștigat conducerea partidului a câștigat-o Ciolacu, de la Buzău.
Părea o soluție temporară, până-și mai reveneau din pumni vedetele partidului, până se mai puneau pe picioare facțiunile vrăjmașe și se decideau să dea asaltul final.
Doar că, nu se știe cum, băiatul ăla din Buzău pe care nu dădea nimeni doi bani a ajuns indispensabil. Sondajele arată bine, facțiunile s-au potolit aproape de tot, vedetele partidului stau cuminți la locurile lor, sperând, fiecare, că își vor îndeplini visele și-și vor primi funcțiile și influența mult dorite.
Între timp, Marcel a reușit să împingă PNL-ul cât mai departe de visul de a guverna opt ani fără întrerupere, mai are puțin și ajunge prim-ministru, iar oamenii partidului se trezesc, aproape peste noapte, cu funcții și sinecuri la care nu se așteptau nici măcar când PSD guverna singur.
Un singur lucru îl mai îngrijorează pe președintele PSD: să nu cumva să cadă victimă legii nescrise a social-democraților români care spune că președintele partidului trebuie să fie și candidatul la președinție. Istoria recentă l-a învățat până și pe Marcel Ciolacu faptul că PSD nu poate da președintele României decât fie dintr-un mare noroc, fie printr-o aliniere fabuloasă a planetelor, în care toate constelațiile și toate forțele purtătoare de sateliți cad de acord că 24 de ani cu președinți de dreapta i-au ajuns României. Ceea ce pare aproape imposibil.
Așa că, dacă ar fi după el, Marcel Ciolacu ar mima, numai, interesul pentru prezidențiale, fiind pregătit ca, atunci când s-ar impune, fie să împingă în față un loser, fie să adere la un proiect câștigător din afara partidului. Singurii care ar putea să-i pună ceva piedici sunt Stănescu și Firea, care-și acceptă cu greu rolul de rotițe discrete în partid. Dar cum nici unul dintre ei nu pare dispus să-și petreacă următorii ani prin Italia, pe lângă Arsene și alți vilegiaturiști celebri, Ciolacu are șanse din ce în ce mai mari să rămână doar președintele partidului și din când în când prim-ministru, fără bătăi de cap, fără să-i bată procurorii la ușă dis-de-dimineață, fără procese cu final cunoscut. Dacă-i și iese, Marcel Ciolacu va fi cel mai longeviv președinte al PSD, retrăgându-se din funcție prin 2032, și mai cărunt, și mai, desigur, liber.
1 comentariu