Ușor speriat, super-agentul secret privi scurt peste umăr, iuți pasul și apoi dădu colțul. Nu, nu în sensul ăla. Nu deocamdată. Estetica oricărui film cu spioni spune clar: întîi, băiatul care doarme în pijama cu James Bond trebuie să dea impresia că a scăpat de urmăritori printr-o stratagemă foarte complicată și foarte impresionantă și abia după aia, cînd pare că totul merge strună, inamicul să intervină într-un mod foarte ingenios pentru oamenii care nu înțeleg computere, tehnologie și, în general, bunul-simț. Abia atunci e acceptabil ca struna de mai devreme să se înfășoare în jurul gîtului și să taie avîntul belicos al personajului.
Degeaba intervin șefii și colegii din CIA: așa cum e normal în filmele cu eroi, agenții obișnuiți sînt utili doar în scene scrise special ca să le arate inutilitatea. Spionul e mort și tot ce pot face ei e să constate decesul și…
…să apeleze la un doctor dement.
„Bună ziua, domnul doctor Tommy Lee Jones? Eu sînt agentul special de la CIA și te întreb dacă poți să muți amintirile din creiere moarte în creiere vii.”
„Desigur, am testat pe cîteva animale. În cîțiva ani s-ar putea să pot face asta și pe oameni.”
„Atunci trebuie să vii cu mine și să faci asta pe niște oameni.”
„Boss, ești idiot? Ți-am zis deja că e nevoie de ani de teste ca să iasă pe oameni.”
„E urgență națională!”
„A, atunci pot s-o fac instant. Și sigur îmi iese din prima.”
Prin urmare, se saltă de urgență un deținut sociopat (Kevin Costner), care nu distinge vreo diferență între bine și rău – pentru că are creierul neted și numai bun de imprimat amintiri pe el –, i se face un upload de amintiri de agent mort, iar totul merge strună pentru că e urgență națională.
Și, cînd își revine, sociopatul se trezește interogat de agentul și mai special Wells (Gary Oldman).
„Unde l-ai ascuns? Ce ai făcut cu banii?”
„Pe cine? Ce?”
„Bine, hai să îți explic: deci tu ești un agent secret care a fost contactat de un hacker olandez numit «Olandezul» ca să nu se prindă lumea cine e. Și olandezul ăsta, pardon, «Olandezul» ăsta – sigur ne ascultă alte servicii, trebuie să folosim nume de cod – a făcut un software capabil să controleze orice rachetă americană. Pentru că 1) așa i-a cerut un dement care vrea să distrugă orașe mari ca să arate lumii că guvernele sînt nașpa și că el e soluția pentru un liderșip bun și 2) toate computerele care controlează rachete americane n-au propriul lor sistem de comunicații, ci stau legate la Internet așa cum stau studenții din Regie. Dar «Olandezul» a decis că are dileme morale și vrea să ne predea soft-ul nouă. Și tu l-ai plătit și l-ai ascuns undeva înainte să te omoare teroristul. Deci unde l-ai ascuns?”
Evident, urmează evadarea, urmăririle, suspansul, revelații de tip „Uite, băi, îmi aduc aminte ce-și amintea ăla, deci publicul ar trebui să simtă simpatie pentru mine pentru că, deși joc extrem de prost, devin teoretic uman. Dacă îmi băgau în rol și amintirile lui Lassie despre Timmy care cade în fîntînă, sigur mă propunea cineva la președinție”. Plus puțină acțiune. Toate extrem de plictisitoare, prost jucate, tîmpit regizate și, în general, foarte bune să fie adunate într-un film care trebuia lansat direct pe casetă video. Nu cred că există vreun spectator care să empatizeze cu personajele de pe ecran – și folosesc aici „personaje” în cel mai larg sens cu putință.
În final, după ce binele învinge pentru că nu-i mai pasă nimănui, sociopatul devenit erou e reunit cu familia cetățeanului ale cărui amintiri le posedă, nu e nimic greșit în asta. Greșit a fost cînd un șef de studio a decis să finanțeze mizeria asta soporifică. Restul e doar un șir de consecințe.
Criminal. R.: Ariel Vromen. Cu: Kevin Costner, Gary Oldman, Tommy Lee Jones.
33 de vizualizări
