Unii oameni se iau mult mai în serios decît ar fi normal. Spre exemplu, Maia Morgenstern. Nu poţi nici să o întrebi în ce direcţie este baia fără să-ţi răspundă printr-un discurs despre complexitatea Universului, teatru şi condiţia artistului ca reprezentare supremă a spiritului uman, presărat cu expresii în latină. Şi toate pe un ton extrem de dramatic, de parcă tocmai îţi spune că realitatea în care trăieşti e o simulare pe calculator. Cred că şi cînd cumpără pîine, Maia o cere pe un ton de parcă planeta stă să explodeze şi toată soarta ei depinde, într-un mod complicat, de pîinea aia.
Dar nu e numai tonul. E şi limbajul. Tocmai am văzut-o răspunzînd într-un interviu la întrebarea „Au femeile nevoie de cure de slăbire?“, şi în răspunsul ei, deşi nu avea nici un sens, a reuşit să facă referinţă la patul lui Procust, furcile caudine, spirit, suflet, fiinţă şi mentalitatea în Grecia antică. Aşa e ea. Am văzut-o la cîteva petreceri mondene şi tot dramatic se manifesta. Umbla pe acolo cu paşi lenţi şi cu o morgă gravă pe făţău, îmbrăcată ca împăratul din Star Wars. O ajută şi vocea. Habar n-am cum a reuşit să o dogească în aşa hal. Probabil fumează două pachete de ţevi de eşapament pe zi, ceea ce ar explica şi trăsăturile de personalitate.
Şi tot apare să vorbească în conferinţe ciudate, unde aruncă substantive interesante fără să spună nimic clar, pe listele de membri de onoare ale tuturor asociaţiilor-fantomă şi la toate evenimentele dubioase. Spre exemplu, că tot a fost Paştele, a jucat într-o reconstituire a crucificării prin Centrul Vechi. Vă daţi seama ce kitsch oribil a ieşit: teatru stradal religios printre terase de unde duduie „Ai Se Eu Te Pego“. Evident, ea era mă-Sa. Că de cînd a distribuit-o Mel Gibson în rolul ăsta se cam identifică cu personajul. Şi se bucura că au venit sute de oameni să vadă kitsch-ul ăla oribil. De fapt, erau toţi cocalarii din Centrul Vechi, ieşiţi la un kebab şi un whisky cu energizant, care au văzut şi ei miraţi cum trece un bărbos cu o grindă pe la masa lor şi s-au ridicat să se dea la o parte. Că dacă făceau treaba aia într-un parc nu venea nimeni.
Dar am ajuns pînă la sfîrşit şi n-am spus nimic despre ea ca actriţă. N-am nimic de criticat la capitolul ăsta. Dar e trist să treci prin viaţă ca şi cum te afli permanent într-o piesă proastă de teatru. E ca şi cum ai avea un prieten şaormar, ai vrea să-l scoţi la o bere să se comporte şi el ca un om şi el şi-ar scoate din buzunar cuţitul, lipia şi bucata de vacă şi s-ar apuca acolo să-şi desfăşoare profesia în timpul lui liber, că atîta ştie.