Dacă cineva, în următoarea perioadă, va mai îndrăzni să-i reproșeze președintelui Klaus Iohannis că nu are o viziune pentru România, că nu are nici un real proiect de țară, acesta va putea să pună mâna pe copertele unui dosar voluminos și să arunce cu ele după contestatar, așa cum aruncă, îndeobște, cu paltonașul după sepepiști. Și ar avea dreptate: pe copertele alea scrie, cu litere de aur, “România educată”, iar acesta este proiectul de țară al domnului președinte, prezentat la mai bine de un an de la ungerea în funcția de suprem în stat. Din păcate, al doilea an al mandatului se apropie de final, iar măreața viziune, PROIECTUL, se află tot la stadiul de copertă. Drept e că, în ziua de azi, când tiparul mai are puțin și se duce dracului, trebuie să depui eforturi mai mari atunci când vine vorba de copertă. Stați liniștit, domnule președinte, până în 2019 mai e. Prezentați “România educată” în amănunt de-abia în campania electorală de atunci, ca să nu fie nevoie să veniți cu ceva nou.
Până atunci, până în 2019,
însă, s-ar prea putea ca România să nu mai fie în stare să citească. Mă rog, nu toată România, ci doar cea mai mare parte a celei tinere.
La nivelul anului 2011, în România existau, conform statisticilor, 245.000 de oameni care, deși aveau vârsta, nu știau absolut deloc să citească. De scris nici nu mai vorbim. Acum, la cinci ani distanță, numărul analfabeților absoluți trece de 350.000 de cetățeni.
Abandonul școlar a ajuns la 19%, deși se spune că România s-ar fi angajat în fața Europei să mențină acest procent la doar 11%. Ei, încă opt puncte procentuale nu sunt o tragedie. Și ce dacă aproape o cincime din populația de vârstă școlară a României abandonează studiile? Nu spunea un clasic în viață că mai avem nevoie și de tinichigii, ospătari și alți specialiști de nișă?
Anual, în jurul datelor
la care se anunță rezultatele examenului de bacalaureat, România își ține răsuflarea pentru câteva secunde. “Oare câți mai pică și anul acesta?” e întrebarea care, pe unii, îi preocupă cu adevărat. Pe toți îi preocupă, de fapt, căci foarte mulți așteaptă noi și noi tranșe de perle de la Bac, perle care, deși în general false, dau un sentiment de superioritate intelectuală oricărui cititor de tabloide. Și chiar sunt superiori până și cititorii de tabloide, căci ei măcar știu să citească.
Dar, în general, rezultatele de la bacalaureat nu sunt și nici n-ar trebui să fie motiv de bucurie. Anual, între 120.000 și 150.000 de absolvenți de clasa a XII-a nu reușesc să obțină note de promovare la acest examen. Timp de 12 ani, acești copii au stat în clase, au participat la ore, au luat note de trecere. Și, brusc, în doar câteva zile, ne dăm seama că cei 12 ani n-au fost decât o minciună. Că ei n-au învățat suficient în 12 ani pentru a avea cunoștințele minime necesare ca să treacă de un examen cu dificultate sub medie.
40-50% din elevii României
merg la școală de pomană. Aflăm asta anual, iar informația ne face să ne gândim la noi legi ale învățământului, la noi schimbări, la noi reforme. Gândurile sunt sau nu sunt puse în practică, dar realitatea nu se schimbă, ba, mai rău, o ia și mai tare pe arătură. Practic, jumătate din România recentă a consumat banii contribuabililor de pomană, timp de 12 ani.
Prost plătiți, în general, învățătorii și profesorii României au fost, totuși, plătiți de pomană în proporție de 50%. Căci cetățenii plătesc impozite, printre altele, pentru învățământ. Pentru educație. Pentru ca elevii care se află în școlile primare, gimnaziale și în liceele din România să învețe. Dacă în fiecare an se dovedește că 40-50% din aceștia n-au învățat nimic, ar trebui să facem cumva să ne putem recupera banii, nu investiți, ci de-a dreptul aruncați pe fereastră.
Probabil că asta ar fi
una dintre soluții. Și așa plătim mult pentru educația medicilor sau a altor specialiști care de-abia așteaptă să termine studiile pentru a pleca din țară. Ar pleca ei și mai devreme, dar învățământul românesc de stat e gratuit. Mult mai convenabil e să faci școala aici, fără taxe, și după aia să te plângi că țara nu face nimic pentru tine, așa că pleci acolo unde țara face ceva pentru tine, dar ar fi trebuit să muncești până la 40 de ani doar ca să-ți plătești împrumuturile pentru studii.
Se discută, din ce în ce mai des, despre un soi de contract între statul român și absolvenții de studii superioare, astfel încât aceștia să fie obligați să lucreze în țara care le-a plătit pregătirea profesională măcar o vreme, câțiva ani. În definitiv, se practică peste tot, iar corporatiștii din Pipera o știu foarte bine: un curs de pregătire de câteva zile îi ține legați de glie între unul și doi ani. De ce n-ar merge și la nivel de țară ce merge la nivel de corporație?
Și de ce n-am merge mai departe? De ce nu i-am pune pe cei care nu promovează examenul de bacalaureat să dea înapoi toți banii cheltuiți cu educația lor timp de 12 ani? Puneți-le în față oamenilor probabilitatea ca, după terminarea în genunchi a școlii, să muncească ani buni pentru a plăti ce s-a investit fără folos în ei. Am avea, în fiecare an, un buget aproape dublu al învățământului. Bani pe care i-am putea folosi pentru a angaja profesori mai buni sau pentru a-i plăti mai bine pe cei buni deja angajați.
Ce ziceți, domnule președinte?
Luați și asta în calcul pentru “România educată”. Vă dați seama că jumătate din banii cheltuiți de România pentru educație în ultimii douăzeci de ani au fost pur și simplu risipiți? Vă dați seama câte meditații se puteau plăti din banii ăștia? Poate azi aveam toți nu șase case în Sibiu, dar o țară mai mișto. Căci o fi ucigând corupția, nu zicem nu, dar analfabetismul nici măcar nu te lasă să te naști.