Din nou se pregătește o discuție foarte aprinsă în cadrul NATO pe tema alocării de către țările membre a 2% din PIB pentru cheltuielile armatei. La summit-ul NATO de pe 11-12 iulie, care va avea loc la Bruxelles, această chestiune este una dintre cele mai importante aflate pe ordinea de zi, iar Trump e pregătit să insiste mult pe marginea acestui subiect, în condițiile în care doar opt țări din NATO respectă această înțelegere. Mai mult, Trump a trimis câte o scrisoare nervoasă și destul de belicoasă unui număr de nouă țări membre NATO, printre care Belgia și Canada, spunându-le, cu alte cuvinte, că sunt cam bulangioaice că nu-și respectă angajamentele luate și că nu cheltuiesc suficient pentru armată.
NATO are 29 de membri. Opt respectă angajamentul cu pricina, nouă au fost deja certați de către Trump, iar ceilalți așteaptă summit-ul de la Bruxelles pentru a vedea dacă li se răstoarnă și lor masa în cap sau scapă doar cu o căutătură urâtă.
Dar ce este acest angajament și cum au ajuns românii să-l respecte?
În ciuda faptului că diverși suporteri ai cheltuielilor militare ne spun că ne-am luat acest angajament atunci când am intrat în NATO, lucrurile sunt departe de a sta chiar așa.
De fapt, ideea cheltuirii a 2% din PIB-ul țării pentru armată a fost bătută în cuie în 2014, la summit-ul NATO din Țara Galilor. Atunci, toate țările membre NATO au fost de acord cu acest procent din PIB pentru cheltuieli militare, deși era mai mult o concesie făcută americanilor, care se cam plâng de multă vreme că ei, pe banii lor, oferă pace și securitate Europei, care s-a obișnuit să petreacă în liniște la adăpostul militarilor americani, foarte bine dotați.
România s-a grăbit să pună în practică angajamentul luat. Întâi de toate a existat o decizie a CSAȚ, luată în 2014, iar apoi, primul gest public de amploare al noului președinte, Klaus Iohannis, a fost reunirea partidelor parlamentare care au semnat un acord de principiu prin care consfințeau cheltuirea acestor 2% din PIB pentru armată. Bugetul din 2017 a fost primul care a aplicat această prevedere, iar dacă luăm în calcul angajamentele comerciale și plățile deja făcute pentru înzestrarea cu armament, în 2017 și 2018 România a depășit deja 2% din PIB pentru cheltuieli militare.
Și, totuși, impunerea acestui plafon minim pentru cheltuieli militare este imorală, este pe lângă Constituție și nu are, de fapt, absolut nici o bază legală.
Constituția spune, foarte clar, la articolul 11: “(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. (3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.”
Ei bine, în tratatul ratificat de Parlament, acela prin care aderăm la NATO, nu se spune absolut nimic despre obligativitatea cheltuielilor militare. Orice altă decizie ulterioară care a adăugat la tratatul inițial de aderare nu a fost ratificată de Parlament. Respectiv, decizia extrem de importantă de a cheltui anual 2% din PIB pentru armată nu a fost luată cu acordul Parlamentului.
Singurul care decide asupra bugetului de stat, în urma propunerilor făcute de Guvern, este Parlamentul. Atâta vreme cât nu există o lege care să oblige Parlamentul să cheltuiască anumite sume în anumite scopuri, nimeni, dar absolut nimeni nu are obligația legală de a cheltui 2% din PIB pentru armată.
Mai mult, există o lege care prevede alocarea a 6% din PIB pentru educație, lege care, din acest punct de vedere, nu a fost respectată niciodată. Dar, de doi ani, se respectă cu asupra de măsură alocarea a 2% din PIB pentru armată.
Un președinte, un ministru sau un prim-ministru care participă la un summit internațional nu are dreptul ca, în numele României, să-și ia astfel de angajamente fără a avea mandatul Parlamentului. Pentru că, dacă ar putea-o face, n-ar fi exclus ca, la un moment dat, să ne trezim că președintele României, oricare ar fi el, a semnat un angajament prin care România se obligă să aloce 10% din PIB pentru întreținerea prostituatelor, de exemplu. Că cică așa s-a hotărât la o reuniune a șefilor de stat. De ce ar fi această prevedere mai absurdă decât cea de a cheltui 2% din PIB pentru apărare, atâta vreme cât nu există acordul Parlamentului pentru nici una, iar acolo unde există acordul Parlamentului nu se respectă? Și, nu în ultimul rând, mai avem sau nu libertatea de a decide noi ce facem cu bugetul național, atâta vreme cât orice organizație în care suntem membri poate impune, peste capul Parlamentului, cheltuirea unui procent anume din PIB pentru orice vrea ea?